Nu e nimic mai trist ca sunetul făcut de ceasul prins într-un cui rahitic, deasupra ușii de la dormitor. Nu știu cine crede că se aude tic-tac, dar e o prostie. Stau în pat, cu privirea ațintită în tavanul alb, agățată de punctele minuscule lăsate în urmă de bidinea, și aud hârști-hârști. Fiecare mișcare a limbii, fiecare secundă lungă și slinoasă e o bucată smulsă din mine.

Nu e nimic mai trist ca șosetele tale, șosete pufoase, scămoșate, de stat prin casă. Aruncate într-un colț, anemice, uscate de căldura ta. Mi-aș trece mâna prin ele, le-aș purta ca pe niște mănuși, căutând în zadar să simt sângele care a trecut prin vene, pe sub pielea tare și uscată a tălpilor tale.

Nu e nimic mai trist ca următoarea hârtie din teanc, cea care păstrează urma vagă a însemnării făcute de tine. Te văd cum ții telefonul între umăr și ureche, iar cu mâna dreaptă, grăbit, notezi un număr, o adresă. O idee.

Nu e nimic mai trist ca buzele mele uscate, crăpate, însetate de sărutul tău. Sânii mei s-au veștejit. Între picioare am doar frunze uscate de toamnă. O movilă întreagă, frunze adunate de pe alee și strânse într-o piramidă anemică, gata să putrezească. Sfârcurile mele sunt mucuri de țigară stinse în scrumierele trecutului nostru comun.

Nimic mai trist ca un rând inutil de chei. Nimic mai trist ca un pahar spălat de prea multe ori, care nu mai păstrează amprentele degetelor tale. Nimic mai trist ca o farfurie pe care a rămas o urmă întărită de sos de roșii. Nimic mai trist ca un geam prin care nu mai vreau să privesc. Nimic mai trist ca un sertar plin cu chiloți din dantelă, jartiere și ciorapi din care s-a uscat tot misterul, toată povestea.

Nimic mai trist ca un raft de cărți pe care nu mai vreau să le ating. Nimic mai trist ca și, conjuncția de care nu mai ai nevoie. Și, și, și… Nicio enumerare nu mai are rost, niciun plus, nicio adunare. Niciun plan.

Nimic mai trist ca o ușă de librărie pe care nu mai vrei s-o deschizi. Nimic mai trist ca semnele de exclamare întinse pe podeaua din sufragerie. Moarte! Nimic mai trist ca fotografia ta înrămată pe care nu mai pot s-o privesc. Nimic mai trist ca locurile în care ne-am iubit prin casă. Canapeaua, fotoliul, masa din bucătărie, cada, peretele din hol, salteaua patului din dormitor, toate piedestaluri de la Antipa, păstrând scheletul vreunui dinozaur pierdut.

Nimic mai trist ca niște ochi închiși în fața răsăritului.

Nimic mai trist ca o cană de cafea fără gust, fără curaj, fără căldură.

Nu e nimic mai trist ca respirația ta ușoară, ca trepidațiile transmise în pat de mișcările tale în somn, ca ochii mei care se întorc spre silueta ta adormită în timp ce în creier mi se deșartă veninul viitorului: o să se termine. Pasiunea o să se ducă, dragostea o să usuce, sexul o să se banalizeze. Ce-o să ne răpună? Boala, timpul, trădarea, indiferența? N-avem decât ce-i acum, iar viitorul e doar vânare de umbre.