Oana Paler, Stadii, Editura Rocart, 2023

Romanul Stadii al Oanei Paler (Editura Rocart, colecția QPROZĂ, 2023) este de-a dreptul bogat în conținut, deși nu depășește 205 pagini. Este scris, cum ar spune poetul, în dulcele stil clasic al prozei psihologice. Naratorul-protagonist e intradiegetic. Principala sa ocupație este să filtreze faptele și gândurile, să le restructureze, iar apoi să le împrăștie din nou pe podea și să o ia, din nou, de la capăt.

David (personajul principal) e o fantoșă care nu internalizează emoțiile; sentimentele sale au clapa trasă. Gestionează straniu situațiile. Se află permanent într-un joc macabru al inerției. E autoreflexiv și minuțios, zănatic pe invers, dus într-o extremă puțin probabilă. Atât de dotat și autocritic, încât e capabil să sesizeze imediat pașii greșiți, dar, din păcate, doar după ce i-a săvârșit. Când îi moare fratele, în loc să treacă la procedurile firești, decide să se îmbete și să schimbe vorbe la o petrecere privată. E mult prea tardiv, deși știe ce ar trebui să facă. Așteaptă un impuls pentru a acționa. Abia apoi ia un taxi pentru a semna actele aferente decesului. După înmormântare, el realizează, în urma unui vis alegoric (să zicem), că ar dori să îl ia la întrebări pe Andrei, un nenorocit și manipulator, dar care nu își merita soarta. Îl chinuie și nu-l chinuie. E indecis cu privire la ceea ce face, de aceea și părăsește locul unde-l ținea captiv pe "oropsit". După răpire și interogare îl lasă într-o fabrică abandonată peste noapte. A doua zi, Andrei e găsit mort de David. Nicolae Coande, într-un număr recent din Apostrof, a scris un vers: "Teme-te la 5 minute după moartea celui pe care l-ai urât." Pe David îl doare-n cot. N-are mustrări de conștiință după săvârșirea crimei, tot ce face e să urmărească bezmetic presa. Sau să reia articolele răscitite împreună cu Vera (vag catalizator al "omorului").

Pagină cu pagină, putem aprecia că reacțiile lui David sunt mai înspăimântătoare decât faptele sale. Dacă autoarea și-a dorit să construiască un personaj șters emoțional, atunci a reușit. Personajele episodice, scenele viitoare, toate vizează un singur scop: descrierea structurii psihologice a protagonistului. Și a fațetelor sale care, după câte se vede, au același răspuns pretutindeni: "nu știu", deși în cap are sute, însă le ține ascunse (nu și pentru noi). Ar trebui observată această privire individuală, cum naratorul vede lucrurile, cum, din perspectiva lui, unele lucruri culturale, solemne sunt extrem de ridicole prin aerele arogate. Pare tentantă viziunea sa asupra lumii. E blazată, plictisită și, întâi și-ntâi, taxabilă pentru neimplicare. În definitiv, ce-i lipsește cel mai mult protagonistului este prezența.

Cunoaște în profunzime fiecare individ, indiferent de statutul acestuia în viața sa. Spre exemplu, Liza, fosta iubită, se autodistruge și îl distruge și pe el. Naratorul, imediat ce înțelege care-i plaga relației sale cu Liza, nu intervine numaidecât, firește, ci o lasă până cangrenează. Imaginea Lizei este revelată cu o claritate apăsătoare. Mai târziu, vine Teo, microinfluenceriță, relativ populară în cercuri restrânse. Naratorul îi percepe pe fiecare cu aceeași acuitate. Și alții, destui.

Teo e un personaj definit, pasager, util naratorului, pentru crearea ambientului necesar unei perorații despre "raportul narator-personaj", printr-un pasaj despre un joc video oarecare (e programator de meserie). Scena e voalată. Ceea ce reiese din derapajele, mai degrabă previzibile, ale discursului este ideea legăturii dintre Dumnezeu și om. Există, la urma urmei, o ironie subtilă aici. Aproape de această scenă, redau o mică parte mai jos, sunt toate secvențele serialicești, nenaturale, întâlnite cam peste tot, în care nimeni nu întrerupe trecerea spre monolog a personajului principal: ("Îl joci pentru că acolo e o lume întreagă și pentru că nu știi că e un joc fără sfârșit. Deci, revenind, dacă urmezi pas cu pas tot ce îți spune naratorul să-l pui pe Stanley să facă, acesta devine sarcastic din cauza că ești prea obedient, adică prea ascultător. O să mori oricum, te avertizează el, și vorbește serios. Stanley se aruncă la un moment dat de pe o platformă tocmai pentru că naratorul îl îndemnase s-o facă, spunându-i că nu va păți nimic, după care își cere scuze, ca un demon prefăcut, mărturisind că s-a înșelat: ...oooo, da, uitându-mă în jos, zice naratorul, nu e chiar așa de mare distanța până la podea, pun pariu că o să reușești, hai, sunt sigur că vei supraviețui, nu-mi spune că ți-e frică, ăsta nu e Stanley pe care îl știu, și apoi pe un ton batjocoritor... fă-o!... fă-o! fă-ooooo! fă-oooooo! și Stanley se aruncă... oooops, se pare că m-am înșelat, ce prost am fost! zice el pe urmă. În alte situații, aceeași voce îl determină pe Stanley să creadă că totul nu e decât un vis, o plăsmuire a imaginației lui, o fantezie a unui om inutil care nu făcuse altceva toată viața decât să apese pe butoanele pe care i se ordona să apese și căruia restul existenței nu-i va oferi nicio surpriză, absolut niciuna, viitorul lui fiind previzibil, iar fiecare zi trăită, o formă de sinucidere: da, poate...") Și tot așa pentru încă câteva pagini. Totul, ca să înțelegeți, într-o discuție cu Kitty, sora mai mică a lui Teo, agasată că nu putea trece de un nivel dintr-un joc sâcâitor de pe telefon.

Fiecare capitol, practic, se coace într-o atmosferă morbidă. Ciprian Handru zicea că moartea e și ea un personaj. Vorba lui: "un supra-personaj." Dar care nu înspăimântă, ci lasă un aer de firesc. Ce-i drept, poziția e valabilă; e așa cum se și cuvine. Cu toate acestea, e puțin neverosimil ca un personaj cu ambele picioare în lumea întâi să demonstreze această obsesie debordantă față de moarte. De fapt, cum vrea el să ne facă să credem: simte repulsie față de moarte, dar, în același timp, continuă să o invoce și scapă de ea numai după ce a provocat-o. Și, desigur, dă iarăși nas în nas cu ea.

Imperfectă pare a fi scena în care David îi mărturisește polițistului că el a fost "sicarul" lui Andrei, iar polițistul pur și simplu refuză să-l creadă. Mai mult, îl recomandă mai departe, ca și cum n-a asistat la o mărturisire. Scena nu are nicio miză. Paralela cu serialul You, regizat de Lee Toland Krieger (făcute de el sunt primul și al doilea sezon, următoarele, mă rog) este inevitabilă. David e și el un soi de Joe Goldberg, care scapă din încurcătură prin cele mai ridicole mijloace.

Se simte o ruptură după scena înmormântării fratelui. Restul romanului se moleșește treptat. David, într-adevăr, întreprinde mutări de bază, dar rămâne același, nu se schimbă. La fel rămân și apele în care înoată, de smoală.

E și o economie la mijloc: dacă s-ar fi dorit ca personajul să devină ceea ce pare că își propune, volumul ar fi trecut de mia de pagini. Nu e de mirare că, pe coperta a patra, Cistelecan îl aduce în discuție pe Musil și omul lui. Sclipirile sunt mari, de la stilul calculat și nararea antrenantă până la dosarul de informații încorporat în roman. Studiul care stă în spatele textului este observabil. Date legate de domenii ca jocurile video, medicina legală, sau, știu eu, speech-ul motivațional, și-au găsit locul în volum, organic. Ce nu-i poți pretinde textului e forța epică, fapt lăudabil pentru un roman ionic. Interesant e că epicul e înfășurat în psihologic ca o bomboană, iar pe măsură ce înlături ambalajul, începi să-i simți gustul.