Temwani s-a întors din rai, dar Kandwani nu era pe pământ. S-a trezit din nou singur și a pus mâna pe prima sticlă de vin care i-a picat în mână. Îl durea carnea și lacrimile lui se îmbrățișau sub barbă, ca într-un dans bolnav. Voia să înțeleagă lumea, să-și înțeleagă suferința și auzise de la cineva că sub râpa cucului se găsește o mașină a timpului în care dacă intri nu se știe unde ajungi. Așa că Temwani a plecat către râpă, cu un nod în gât și cu o damigeană de 5l să aibă de rezervă în caz de orice. S-a aruncat în mașina timpului urlând: "trăiesc într-un banc prost".

S-a trezit scuipat într-o râpă plină cu mărăcini, dându-se de-a dura cu o mână ridicată, protejând cu orice preț damigeana. Era cald și se auzeau de departe valurile mării. După ce și-a revenit din buimăceală, a zărit în depărtare un triunghi de piatră. L-au luat toți fiorii. Ajunsese, pare-se, pe insula Samos în apropiere de școala învățătorului Pitagora. Nici nu a apucat să ia două înghițituri din damigeană că îl prinde de mână un bărbat înalt și sobru, cu părul alb și hainele albe; era învățătorul – Temwani îl recunoscuse după ochișorii lui aduși subtil către năsuc. Au pornit amândoi către școală, învățătorul i-a dat să mănânce miel și să bea vin cu miere. Ca orice lacom respectabil Temwani îngână mângâindu-se pe burtă: "Ce-ar merge acum și o fasole cu ciolan". Învățătorul se și albi la față întrebând: "Fasole?". A plecat nervos către odaia de alături apoi a revenit cu un chip luminos de om ce nu s-a mai spălat pe față demult și a început să-i dezvăluie doctrina sa: "Dragule, tu ești mai mult decât acest corp, tu ești o substanță, un suflet. Iar sufletul acesta este prizonierul trupului tău. Rostul tău în această lume este să te îngrijești de acest suflet, iar fasolea... fasolea nu te ajută deloc." "Cum așa învățătorule?" întreabase nerodul nostru cu un surâs de bețiv curios. "Fasolea, spunea învățătorul, îți tulbură sufletul, căci te face să tragi o bășină și îți pierzi astfel o bucată din suflet pe care nu o mai poți recupera niciodată." A doua zi la trezire, Temwani aude niște strigăte de ajutor. Era învățătorul Pitagora alergat de niște zdrahoni ce-i purtau sâmbetele. Alerga de-i săreau sandalele din picioare, dar școala sa era împânzită de lanurile de fasole ale celor care nu puneau preț pe doctrina sa. Ajuns în marginea unui lan de fasole, Pitagora se oprește, iar zdrahonii îl ciomăgesc pe învățător până îi scapă sufletul din închisoare. Să mori pentru o idee, să mori de frica unei bășini... Temwani se aruncă din nou în mașina timpului strigând: "trăiesc într-un banc prost".

S-a trezit în latrina lui Socrate. A recunoscut locul după urletele Xantipei. Socrate nu era acasă atunci. Când Xantipa a băgat de seamă că i-a căzut cineva în latrină a început să urle. Îl șterge pe Temwani, îl spală, îi dă să mănânce în sfârșit fasole și apoi voluptoasa soție a lui Socrate îi povestește despre corpul ei ce seamănă cu cel al Afroditei. Atât de mult i-a povestit că Temwani a căzut într-o maieutică ce nu-și propunea sălășluirea întru adevăr, ci sălășluirea între picioarele Xantipei. După ce a mâncat fasole, Temwani a luat-o la picior prin Atena, a văzut aeropagul și agora, a văzut piețele ce duduiau de lume, până când a dat de Socrate. Într-un colț se certa cu un fierar: "Tu nu înțelegi că nu te cunoști pe tine însuți? Hai spune, nenorocitule, ce e fierăria?" Fierarul, ca orice om normal la cap, a pus mâna pe un retevei și l-a luat la gonit pe Socrate. Prima dată când Temwani l-a văzut de aproape s-a speriat. Era de o urâțenie luciferică. Era atât de urât de zici că i-a luat foc fața și cineva i-a stins-o cu vătraiul de tras jar din sobă. Temwani a rămas mult în Atena acelor vremuri. A prins moartea lui Socrate despre care se laudă că n-a fost cine știe ce, ci, mai cu seamă, o sinucidere asistată. L-a întâlnit pe Diogene cinicul în timpul unei masturbări publice. A făcut un "ménage à trois" la petrecerile din grădina lui Epicur despre care spunea că avea o burtă atât de mare încât nu i se vedea reteveiul de ea și aveai impresia că e însărcinat în nouă luni cu gemeni. Ba chiar, într-o zi, fiind curios de Sicilia acelor vremuri merge într-o vacanță și la întoarcere îl întâlnește pe Platon în lanțuri pe corabie îmbrăcat într-o tunică pe care scria: "Filosoful sclav". Probabil fusese vândut de Dionysios cel Bătrân. Aproape că o merita, căci toată filosofia sa politică nu fusese altceva decât un preambul pentru tiranie, iar acum culegea roadele gândurilor sale alese. Temwani se îndură de el și-l răscumpără. Dar se plictisește și de Grecia Antică în cele din urmă și în fond, nu învățase nimic în afară de doctrina hedonistă a lui Epicur. Așa că a strigat: "trăiesc într-un banc prost" și a mers mai departe.

Temwani a aterizat pe o căpiță de fân. În jur se vedea un cer albastru pur și o depresiune unde se adăpostea un sat. Mergând către sat întâlnise un om cu ochii blânzi, scund și cocoșat care l-a rugat cu o ploscă de apă. S-au luat în vorbă și au început să pălăvrăgească despre sensul lumii, dar mai ales despre morală, iar omul acela i-a spus: "nu să poftești e un păcat, ci să consimți la acesta, căci Dumnezeu este cititorul inimii și al rinichilor, nu ceea ce faci este cumpănit de El, ci intenția cu care ai făptuit". Atunci Temwani s-a uitat către el cu admirație și l-a întrebat: "Dragă Petrus, ce mai face Heloise?". Și săracul Abelard s-a luminat la față când a auzit de această întrebare de nici nu l-a întrebat pe Temwani de unde știe de iubita lui secretă. Au povestit zile în șir despre iubita secretă, Temwani îi citea scrisorile și le corecta înaite ca Abelard să le trimită, ba chiar făcea adăugiri cu citate din Goethe. Într-o zi cei doi au ieșit din sat și s-au îndreptat fără să-și dea seama către deal. Vorbeau cu atâta pasiune despre universalii și cetatea divină încât au pierdut noțiunea timpului. S-au năpustit asupra lor doi zdrahoni înarmați cu cuțite scurte și cu o formă ciudată. Pe Abelard l-au prins și l-au scopit, iar pe Temwani l-au lăsat rânc, putea în continuare să se mai bucure de învățăturile hedoniste. Se pare că a fost vorba de Fulbert, unchiul Heloisei. De atunci lui Abelard i-a rămas porecla de profesorul scopit. Temwani a luat-o la fugă cu mâna între picioare și a strigat: "trăiesc într-un banc prost" și a mers mai departe.

Temwani s-a trezit într-o bibliotecă. Era maiestuoasă, înaltă, cu cărți îmbrăcate în piele de vițel și fotolii largi pentru citit, ba chiar avea și băuturi într-un colțișor și câteva bucate. Era raiul aici. Temwani este întâmpinat de un anume domn ce se prezintă ca profesor Gilles de Rais. Profesorul îi prezintă casa îmbrăcată în cărți și picturi, era începutul renașterii și nimic nu mai putea interzice accesul la cunoaștere al seniorilor pseudo-intelectuali de viță nobilă. Temwani a primit o cameră lângă bibliotecă, pe acolo mișunau zilnic domnițe care mai de care mai angelice, copii de toate vârstele și seniori răsfățați ce se strângeau la coniac în fiecare seară. Temwani a băgat de seamă că raiul acesta nu e cu putință și până la urmă cine e acest domn de care nu s-a auzit până acum? Copiii nu erau niciodată aceiași, nici domnițele. Într-o dimineață după o lectură serioasă din noile traduceri în latină a autorilor clasici greci, Temwani urmărește niște sunete îngrozitoare și ajunge într-o cameră cu femei despuiate și legate și copii cu beregata tăiată. Acesta era marele criminal și violator al cărui proces a devenit celebru, dar nu un profesor. Temwani o ia la fugă și strigă "trăiesc într-un banc prost" apoi merge mai departe.

De această dată se trezește în curtea unui castel regal. Pare a regatul ghețurilor, era atât de frig de-ți îngheța și sufletul. Zărește o emblemă regală, un snop de grâu. Era clar că era în Suedia undeva în secolul al XVII-lea, căci aceasta era stema Casei Vasa a reginei Christina. Trebuia să fie și Descartes pe undeva așa că nerodul nostru o ia prin palat pentru a da de el. Într-o odaie mică și întunecoasă îl găsește pe filosoful și profesorul Descartes, medita profund între picioarele reginei. Temwani s-a uitat ca la spectacol. Apoi a revenit în fiecare dimineață, la ora 5, să o învețe pe regină filosofie. Dar Descartes s-a îmbolnăvit, căci dormea într-un grajd și venea câțiva kilometri pe jos pentru regină și a murit cu gândul la regina lui, Christina, iar el, ca un rege neîncoronat al modernității ne-a învățat pe toți cum se meditează și cum să ne chestionăm existența. Temwani o ia la fugă plângând strigând: "cuget deci exist" apoi după o grimasă "trăiesc într-un banc prost" și se întoarce acasă unde îl aștepta Kandwani, dar nici ea nu mai era.