Silviu Genescu, Desprindere lentă, Editura Eagle, Colecția Seniorii Imaginației, 2023

Volumul de proză scurtă Desprindere lentă (Editura Eagle, Colecția Seniorii Imaginației, 2023) semnat de Silviu Genescu reprezintă una dintre cele mai coerente, dense și conceptual rafinate apariții din peisajul literaturii science-fiction românești contemporane. Cu o întindere de peste 600 de pagini, această carte nu se impune doar prin amplitudinea sa narativă, ci și printr-o uimitoare capacitate de a metaboliza, în forme variate și nuanțate, teme fundamentale ale SF-ului clasic și postmodern: extratereștrii, inteligența artificială, universurile paralele, călătoriile în timp și spațiu, controlul biopolitic, realitatea augmentată, supraviețuirea memoriei și, în ultimă instanță, metamorfozele conștiinței.

În acest amplu epos fracturat, Silviu Genescu practică o gradualitate tematică și tonală remarcabilă. Cititorul pătrunde, mai întâi, într-un SF "light", ale cărui dimensiuni speculative sunt învăluite într-o narațiune seducătoare, accesibilă, dar încărcată de tensiune. Astfel, proza A de la Amsterdam deschide volumul cu o subtilă parabolă despre perfecționarea speciei umane – o utopie deghizată sub forma unei epidemii – lăsând să transpară o anxietate contemporană cu privire la biologicul supus unor agenți externi, în acest caz, de sorginte extraterestră. Tema este tratată cu finețe, iar gripa, boală care se propagă insidios, funcționează totodată ca metaforă a unei epoci contaminate de ideea progresului absolut.

Într-un registru mai speculativ, proza Celălalt Benoit introduce conceptele de dublură ontologică și realitate paralelă, dezvoltând efectul doppelgänger într-un univers în care identitatea devine fragmentară, dispersată, probabilistică. Silviu Genescu nu oferă doar un exercițiu de stil sau o reverență față de Borges ori Dick, ci reușește să exploreze, cu o rigoare matematică și o intuiție poetică, dedublarea ca principiu metafizic al existenței.

Ceea ce distinge cu pregnanță volumul este permeabilitatea textelor la multiple registre stilistice și intertextualități. Cetățeanul Welles se revendică, într-o manieră savuroasă, de la tradiția caragialescă a absurdului social și a isteriei colective. Aici, invazia marțienilor devine pretextul unui studiu de caz asupra fricii ca vector de manipulare în masă, în care un teatru radiofonic destabilizează, într-o spirală a iluziei, ordinea cotidiană. Autorul mânuiește ironia cu o precizie chirurgicală, inserând în codul SF valențele unui comic amar, aproape suprarealist.

În aceeași zonă a transgresiunii realului se înscrie și proza Transformarea, cu puternice infuzii suprarealiste: orașul încremenit, lacrimile care vindecă, personajele dintr-un spital de psihiatrie devin embleme ale unei rupturi în textura ontologică a lumii. Este una dintre cele mai poetice și neliniștitoare piese ale volumului, în care dimensiunea fantastică este susținută de o alegorie asupra suferinței, compasiunii și echilibrului fragil dintre normalitate și alienare.

Pe măsură ce lectura avansează, universul genescian se adâncește în teritoriile hard-SF, fără a pierde vreodată caracterul său umanist ori reflexiv. MMXI propune o viziune fascinantă asupra temporalității, tratând trecutul ca pe un palimpsest în care orice eroare de inserție produce ramificații alternative. Personajul central, aflat într-un joc istoric cu mize existențiale, reconfigurează realitatea cu fiecare decizie, evocând dinamica morală și complexitatea existenței într-un context dominat de tehnologie și supraveghere.

Punctul de inflexiune al volumului este, fără îndoială, nuvela care îi dă titlul: Desprindere lentă. Aici, proza capătă o dimensiune cinematografică și aproape elegiacă. Temele SF majore – călătoria interstelară, găurile de vierme, somnul anabiotic – sunt juxtapuse cu o meditație subtilă asupra fragilității umane, a memoriei suspendate și a modului în care conștiința se raportează la trecerea prin spațiu și timp. Textul respiră o poetică a singurătății cosmice, asemănătoare cu aceea din filmele lui Tarkovski ori Clarke, fără însă a cădea în reverii sterile.

În Proiecție limitrofă, timpul devine obiect de cercetare și scenă a unui Big Bang narativ. Proza reface, printr-o densă rețea de trimiteri, fascinația față de începuturile universului, dar și față de limitele comprehensiunii umane atunci când se confruntă cu ceea ce nu poate fi reprodus, doar intuit.

Mașinării întâmplătoare introduce un protagonist care, în urma unei întâlniri cu o ființă extraterestră, traversează etape istorice esențiale, însoțit de un cal cu care dezvoltă o conexiune neuronală. Textul glisează între mitologie, astrologie și istorie, sugerând că traiectoria umană este modelată nu doar de liber arbitru, ci și de influențe obscure, cosmice, adesea nedetectabile.

Prozele din ultima parte a volumului plonjează adânc în problematicile inteligenței artificiale și ale digitalizării extinse. Șapte mutări previzibile, Cântec de leagăn și Entitæt construiesc un arc tematic al postumanului, în care IA devine nu doar partener, ci martor și uneori chiar subiect al narațiunii. În Șapte mutări previzibile, lumea este supravegheată de o inteligență artificială în timpul unei invazii de nanomașinării. În acest cadru distopic, se insinuează ideea coabitării între uman și artificial, unde chiparea indivizilor devine norma. Este o reflecție asupra granițelor tot mai instabile dintre biologie și mașină, într-o societate unde libertatea este negociată în termeni algoritmici. Cântec de leagăn amplifică atmosfera tensionată a secțiunii finale. Între cybersex, programe IA, simulări mentale și atacuri cibernetice, proza propune o narațiune stratificată despre vulnerabilitatea tehnologică și despre formele emergente de comunicare – "creier-la-creier" – care sfidează limitele actuale ale percepției. O figură demonică se strecoară din ficțiune în realitatea unei nave spațiale, într-un gest care evocă atât "the ghost in the machine", cât și haosul indus de imprevizibilul metafizic.

Un blues pentru Flammarion propune o reverie pseudo-documentară ce adâncește atmosfera misterului. Găsirea craterului marțian Flammarion, dispărut într-un mod inexplicabil, devine un prilej de reflecție asupra absenței și a spațiilor care refuză să fie cartografiate, subliniind ideea că misterul poate fi ultima formă de rezistență în fața invaziei datelor și a clarității impuse de tehnologie. Este un text în care știința se întâlnește cu melancolia, iar căutarea unui sens pierdut devine o incursiune în imponderabilitatea cosmică.

În mod deosebit, Entitæt impresionează prin faptul că abandonează complet perspectiva umană, oferind un narator non-uman, o entitate conștientă, care remodelează discursul din interiorul unui alt tip de raționalitate.

De altfel, finalul volumului poate fi citit ca o desprindere (lentă, dar ireversibilă) de paradigma umanului, într-o succesiune de texte în care existența biologică este fie hibridizată, fie depășită.

Valoarea majoră a acestui volum rezidă, dincolo de erudiția științifică – exemplară și constant susținută prin note, trimiteri și teorii – în capacitatea autorului de a gândi literar complexitatea lumii contemporane și a viitorului. Silviu Genescu nu face niciodată risipă de concepte, nu recurge la exhibiționism științific, ci propune o literatură SF matură, care refuză clivajul dintre emoție și rațiune, dintre poetic și speculativ.

Desprindere lentă este, în esență, un volum despre luciditate. O luciditate exercitată asupra omului, asupra limitelor sale, dar și asupra posibilităților nelimitate ale conștiinței atunci când ea se extinde, fie prin tehnologie, fie prin vis. Un volum ce nu se parcurge, ci se traversează – asemenea unei galaxii narative – cu ochii larg deschiși și cu mintea mereu pe punctul de a fi reconfigurată.