Ne-am căsătorit pe un vârf de munte. Așa a vrut Ada-Clementine, zăpăcita-inteligentă pasionată de drumeții montane. Mai mult, văzuse și într-un joc video asta. Puteam refuza? Slujba religioasă a avut loc la o bisericuță de la poale.

Cei câțiva prieteni, mai toți de-ai Adei, care ne-au urmat, au cărat și ei mâncare și băutură. Dar a fost superb! Un actor a oficiat ceremonia. Vârful muntelui, norii împrejur. Numai ea putea gândi un așa scenariu. Seara ne-am îmbătat la cabană. Abia mă mișcam, chinuit de febra musculară. În noaptea nunții am adormit înaintea ei, răpus de oboseală și alcool. Ea a rezistat până dimineața, la cântece de chitară.

Mutarea Adei la mine a fost prilej de multe meditații și angoase. Apropierea ei mă bucura enorm. Însă spaima că, într-o zi, va trebui să vorbim despre atracțiile mele mă neliniștea. Trei saci mi-au trebuit să eliberez șifonierul de hainele de damă. Eram la început de relație și Ada intra la dubii de ce nu o invit la mine.

Însă locul gol a fost imediat umplut de hainele ei. Care mai de care mai fistichii, sexy și lălâi, mulate și rupte, intens colorate. Câte un raft imens pentru fiecare culoare a părului. A doua zi, am comandat un șifonier mai încăpător.

Dimineața, când a plecat la job, lucra deja ca profesoară de engleză, am deschis larg noul șifonier. Priveam lung, meditam. Accesoriile mele erau sobre, negre, elegante. Ale ei, adolescentine, rupte, colorate. Mă gândeam că o iubesc, e doaga mea lipsă. E nebunia pe care n-am avut-o niciodată. E jumătatea care mă completează. Eu serios, ea zurlie. Eu problematizam totul, ea le lua simplu. Eu gândeam viața, ea o trăia.

Atunci m-am decis.

Am luat cel mai albastru cu putință dres al ei, cu ochiuri enervant de largi, și l-am rulat decis pe pulpe. Voiam să văd, să aflu, să știu. Da! Îmi reveneau senzațiile. Simțeam fiecare atingere a dresurilor. Ce mult îmi lipsise senzația... Era cu adevărat noaptea nunții.

*

Am purtat rochițele surorii mele în copilărie. Dresuri de damă pe sub blugi în facultate. Eram scos la tablă, dat de exemplu în fața tuturor. Un pic ciudat la început, apoi m-am obișnuit cu senzațiile. Atât de fine atingerile... Inclusiv fotbal am jucat cu bikini de damă pe dedesubt. Din obligație, ce-i drept. Trebuia să dovedesc că sunt de gașcă. Noroc că nu se aștepta nimeni să ating pe bune mingea...

Cum am ascuns dresurile, nu mă întrebați... Ai mei veneau rar, eram student în alt oraș. Îmi închiriaseră o garsonieră. Treceau de câteva ori pe la mine, iar atunci aveam grijă să nu se vadă nicio urmă. Aveam tot soiul de cotloane în care înghesuiam accesorii de damă. Luate din bursa de merit, desigur. Student eminent la Litere, împănat cu tot premii peste premii, zece pe linie, viitor profesor universitar.

Purtarea dresurilor lor era un adevărat ritual. Primul era roz opac, ca să echilibreze culorile, următoarele două erau de o culoare asemănătoare cu cea a pielii mele, iar a patra era o pereche lucioasă. Îmi admiram formele în oglindă... Apoi mă plimbam prin cameră hipnotizat de ceea ce vedeam în oglindă.

Aveam rochițe flu-flu, fuste office, fustițe de tenis obraznice, corsete și dresuri de tot felul... Așa, cât să cadă peste tine atunci când desfaci ușa șifonierului.

Le ascundeam în debara atunci când mă vizitau ai mei.

*

(Ia o fustă în mâini. În anumite momente privește pe un geam imaginar.)

Fusta e o... țesătură. O bucată de material cusută în anumite forme. Poate fi scurtă, medie sau lungă, strâmtă sau largă, cu imprimeuri sau simplă. Poate fi din bumbac, lână, mătase sau altceva. E un... articol de îmbrăcăminte. Poate fi nouă sau poate fi o țoală. După ce nu mai vrei să o porți, o poți face cârpe de șters praful, bujiile la motor sau o poți arunca pur și simplu.

Dar fusta... are un gen? Și nu la cuvânt mă refer... Fusta e feminină sau e masculină?

E feminină, desigur – asta e prima tentație. În societatea de azi, fusta e feminină. O poartă doar femeile. Ba chiar le definește, spun unii. (Ironic) E suficient să arunc un ochi pe stradă și mă edific: fusta e feminină prin excelență!

Dar pantalonii? Cândva, pantalonii erau pur masculini. Însemnau virilitate și forță patriarhală. Abia în perioada interbelică au început să fie purtați de către doamne și domnișoare. Mulțumim, Coco Chanel, mulțumim, Marlene Dietrich! Azi, pantalonul nu mai reprezintă un accesoriu masculin. Pe multe femei stau excelent pantalonii. Le pun bine formele în evidență.

Dar fusta e încăpățânată... Insistă să rămână feminină. Însă fusta a fost mereu feminină sau nu cumva... e o născocire a timpurilor noastre?

Îmi vine în minte imaginea unui legionar roman... Erau... cei mai de temut ostași ai vremii. Simbolul forței și al masculinității... Tremurau toate armatele lumii antice de frica legiunilor romane. Soldați profesioniști, nu oaste de strânsură. Au construit cel mai impresionant imperiu pe care l-a cunoscut umanitatea. Sandale, armură, curele, mantie, coif, scut, suliță, sabie, pumnal și... tunică. Tunica era o rochie care ajungea până la genunchi. (Ironic) Vai... Nu pot să cred... Fala armatei romane era... o adunătură de bărbați în rochii. Așa s-ar spune azi, nu?

Hopliții, luptătorii de elită ai grecilor, purtau chiton, tot o tunică lungă, prinsă la brâu, asemănătoare cu o fustă. Soldații celți purtau kilturi. Vestiții samurai purtau hakama. Bărbații din armatele Egiptului Antic purtau shendyt, un fel de fustiță scurtă confecționată din in.

E doar o țesătură... Ruptă, nu mai are gen. E ceea ce alegem noi să fie.