Într-o notă cât se poate de optimistă, vreau să cred că vocea literaturii actuale este cea a alterității, chiar dacă și ăsta e un mod destul de simplist de a privi lucrurile. Asta pentru că se întâmplă foarte multe lucruri în literatura de acum. Proza la care am reușit eu să ajung se îndreaptă în toate direcțiile și sunt convins că proza la care nu am reușit (încă) să ajung mi-ar putea slăbi și mai tare următoarele argumente.

Nu cred că proza confesivă și cea subiectivă s-au epuizat încă, cel puțin nu în literatura română sau în literatura scrisă în limbi care au produs mai puține lucrări care au ajuns să fie cunoscute, în traducere, pe plan internațional. Asta pentru că există încă mult prea multe realități care nu au fost aduse încă în sfera comercială sau în atenția publicului larg în literatura noastră.

Primul instinct, judecând după lecturile recente, mai ales cele venite din și popularizate în spațiul anglofon, ar fi să spun că proza profund subiectivă (până la punctul de a deveni neplăcută, greu de citit) a devenit norma, sau că literatura în momentul de față încearcă doar să stârnească reacții de moment, că apelează la sensibilitățile cititorului pentru a-l dezgusta, emoționa sau, de cele mai multe ori, pentru a-l șoca.

Atâta timp cât romanul comunică ceva, caracterul șocant nu mi se pare un lucru rău. Să luăm spre exemplu Lapvona sau Un an de liniște și relaxare (tradus în 2020 de Călin-Andrei Popa), sau chiar colecția de povești încă netradusă în română, Homesick for Another World ale Ottessei Moshfegh; romanul Boy Parts al Elizei Clark sau I’m a Fan al autoarei Sheena Patel. Ar fi nejust să reducem asemenea lucrări la capacitatea lor de a șoca, chestiunea trebuie privită din cel puțin două puncte de vedere: este șocantă pentru a atrage atenția sau este șocantă pentru că ne provoacă să privim ceva ce nu vrem să vedem?

Cel mai des este vorba o combinație între cele două, iar ceea ce nu vrem să privim sau să acceptăm sunt adesea experiențele viscerale ale unor autoare, ale unor personaje feminine, ale unor minorități etnice, marginalizate, sau care provin din culturi pe care nu vrem să le ascultăm / discutăm, care nu se încadrează într-un canon dictat de o majoritatea masculină și care de cele mai multe ori se revoltă în fața acestuia și a imaginii pe care a stabilit-o drept normă pentru feminitate și personajul feminin. Vedem asta în vanitatea dusă la extrem a personajului Ottessei Moshfegh în cel mai popular roman al ei, în violența de care este capabilă protagonista Elizei Clark care-și obiectifică bărbații pe care-i fotografiază în Boy Parts, în obsesia protagonistei din I’m a Fan care, în mod inconștient perpetuează aceleași comportamente dictate de patriarhat care stau la baza suferinței ei. Există o parte din cititori care nu judecă calitatea romanului, ci personajele (adesea feminine), pe baza unor considerente de moralitate, motiv pentru care sper că literatura de mâine nu va mai fi judecată în funcție de etosul personajului, ci va fi privită și citită prin prisma constrângerilor pe care le critică.

Un lucru care ar putea fi reproșat romanului confesiv este, de multe ori, lipsa poveștii în sine, atunci când întreaga atenție este îndreptată asupra reacției naratorului față de lumea exterioară care rămâne neschimbată de lumea pe care o cunoaștem. Amitav Gosh, referitor la aceeași problemă în literatură, consideră că ne confruntăm cu o criză a imaginației, cu o literatură citadină care nu mai are timp să inoveze din punct de vedere narativ. Sigur, literatura continuă să inoveze din punct de vedere al stilului sau al tehnicii, dar o mare parte din literatură își are rădăcinile în aceeași realitate acceptată de cititor drept status-quo. Poate e momentul să ne întoarcem, măcar în unele privințe, din nou spre o literatură ca mod de evadare din realitate.

Îmi place să cred că, pe mai multe planuri, tot mai mulți scriitori (din câți am reușit eu să citesc) luptă împotriva acestei crize a imaginației, unele printr-o abordare fantastică, altele printr-o abordare speculativă sau prin revizitări și reinterpretări ale trecutului. Amitav Ghosh transformă această fugă a omului contemporan de mit, tradiție și poveste în nucleul romanului Insula armelor, tradus și în română în 2023 de Adina și Gabriel Rațiu; împletind în același timp în poveste și fire narative de o mare importanță și actualitate politică. Am găsit în literatura neerlandeză nenumărate exemple de romane speculative care gândesc soluții fictive, pseudo-științifice pentru stări sau probleme înrădăcinate în realitate: Hanna Bervoets găsește o soluție științifică, aproape SF, pentru anxietate în Fuzzie și propune foarte verosimil experimente biologice în Ivanov care pot salva vieți; Alma Mathijsen, într-o manieră ceva mai apropiată de absurd, consideră transformarea într-un câine drept o posibilă soluție pentru o inimă frântă, în romanul cu același titlu sugestiv Nu vreau să fiu un câine, în traducerea în română a Alexei Stoicescu. Aceeași putere de imaginație vine și din partea Hanyei Yanagihara, pentru care crearea unor istorii, trecuturi și culturi alternative ocupă uneori o poziție mai privilegiată decât narațiunea în sine, în romane precum Spre paradis (tradus în română în 2023 de Adriana Bădescu).

Pornind de la același roman în trei părți menționat anterior, care prezintă trei versiuni alternative ale Statelor Unite în 1893, 1993 și 2023, în care societatea se deteriorează, alunecând tot mai mult în extremism, nu sunt de acord că implicațiile și comentariile politice nu își au locul în literatură. Deși poate nu întotdeauna la fel de vizibil, au existat întotdeauna și continuă să existe. Comentariul politic nu exclude și nu diminuează frumusețea prozei, dovadă fiind proza lui Ghosh, pe care l-am menționat deja, sau proza lui Édouard Louis, autor tradus din franceză de Alexandru Matei.

Un lucru pe care îl au în comun literatura fantasy, dar nu numai, în momentul de față, este rescrierea, un exercițiu de imaginație pe o bază literară existentă. A fost un procedeu de mare importanță în postmodernism, este în continuare și astăzi și va rămâne atâta timp cât curajul actual din literatură continuă se provoace narațiuni vechi. Avem aici exemple de ficțiune istorică precum James al lui Percival Everett (tradus de Bogdan Perdivară) și nenumărate rescrieri mitologice (Cântul lui Ahile și Circe în traducerea Ioanei Filat).

Tind mereu să abordez literatura fantasy în mod separat de restul beletristicii, pentru că o judec mereu după alte reguli și pentru că are o evoluție destul de diferită. Comparând saga lui Michael Moorcock, începută în anii ’70, cu serii scrise ani mai târziu de Robert Jordan și George Martin, putem să urmărim un fir cronologic al ideilor și arhetipurilor care sunt adaptate diferit de fiecare nouă generație. În mod opus de evoluția celorlalte cărți discutate anterior, care încep iar să se distanțeze (sper) de realismul auster, fantasy-ul alege o altă rută spre modernizare. În trecut, accentul era pus pe surpriză, pe absurd, pe fantasticul ilogic și de neexplicat, în timp ce fantasy-ul contemporan, al lui Brandon Sanderson sau Mark Lawrence, este un fantasy profund logic, bazat pe sisteme, cu istorii bogate și limitări și răspunsuri perfect logice și verosimile în lumea în care se desfășoară narațiunea.

Deși avem atâtea exemple de fantasy contemporan scris bine, ne confruntăm și aici cu aceeași criză a imaginației de care vorbește Ghosh, chiar dacă nu ne dăm seama. Am conștientizat acest lucru privind recent o ecranizare nouă a unei serii clasice de romane fantasy. Deși respectă întru totul descrierea literară a personajului, am fost surprins să văd pe ecran o creatură jumătate om, jumătate vulpe, îmbrăcată într-o haină din piele de om și gata să ofere protagonistului nostru trei dorințe. Mă așteptam la o figură ascunsă sub glugă, la un element de mister, nu mă așteptam la ceva atât de camp, și cred că ăsta a fost unul din momentele în care am înțeles că publicul și cititorul a ajuns să se înstrăineze prea tare de posibilitățile fantasticului și își găsește prea des confortul în lucrări care-i imită realitatea (omul-vulpe mi se pare acum foarte cool).

E o dovadă destul de clară că, într-o literatură construită pe niște arhetipuri și tipare clasice, în care pare că totul s-a scris deja, există întotdeauna loc pentru inovație și pentru o altă perspectivă. Cred, deci, că putem să identificăm două mari direcții în literatură: literatura care vrea să se reîntoarcă spre imaginație și fantastic și literatura confesivă care încă mai poate să ofere voci pe care nu le-am auzit încă până acum.