Până să înțeleg ce înseamnă a face alegeri în viață, făcusem deja câteva și chiar fusesem ajutat într-un sens sau altul. Cu unele rezonam, altele erau aproape ireversibile și pe câteva nu prea le înțelegeam. Venirea în fire m-a lovit cu profunzimi și semne numai bune pentru ilustrația unei autobiografii cu puține cuvinte. Ați observat că nu i-am spus maturitate. Mi se pare un termen în care înțelepciunea este bine sedimentată, ceea ce îl face solemn și impersonal.

Întreaga industrie a "dezvoltatorilor personali" exploatează intens abilitatea oamenilor de a face alegeri, de a lua decizii în ceea ce numim momente de cotitură, chiar dacă nu reușesc să-i împingă eficient pe oameni de la spate, majoritatea necesitând un șut serios în fund pentru a deveni "cea mai bună versiune a lor". Cotitură, pentru că alegerea poate însemna schimbarea direcției. Șut în fund, pentru că oamenii nu se grăbesc să iasă din zona de confort, fie ea și intoxicată de alți oameni sau cu idei dăunătoare.

Propovăduirea alegerii ar trebui să fie mai mult decât nada evangheliei "dezvoltatorilor personali", dar nu se întâmplă chiar așa, pentru că alegerea e doar locomotiva trenului care ajunge furtunos în gară și a cărui încărcătură este nebănuită aproape în totalitate. Pe aceasta doar o estimăm prin multitudinea de așteptări optimiste, pentru că, în realitate trenul vine cu o încărcătură serioasă de asumare. Ea este fața nevăzută a alegerii. Fiecare alegere vine cu o grămadă de asumare pentru care nu suntem pregătiți pe deplin. E așa cum se întâmplă cu rudele soției pe care trebuie să le accepți. Sau poți alege să crezi că neomarxiștii sunt de vină că pilula albastră nu-și mai face efectul și-ți lasă neconsolată tânăra protejată. Sau poți să stai cloșcă, închipuindu-ți că se vor găsi alții din mulțime care să lupte și pentru drepturile tale. Sau îți repeți la nesfârșit teorii fantasmagorice refuzând realitatea. Ori lași teama să te conducă. Ori muncești și pentru alții pentru că… nu contează motivul. Ori srici tot ce ai ridicat la impuls. Oricum ar fi, nota de plată vine și reprezintă acea cantitate de asumare care nu poate fi realizată. Impactul este major și, poate de aceea, unii acceptă să tragă cu fruntea în pământ, tăcuți și încruntați până la capăt, iar alții sunt zdrobiți sub greutatea răspunderii.

Nu am o soluție tardivă pentru îndulcirea asumării. Poate există tertipuri individuale care pot ajuta. Cred, însă, că o copilărie expusă la poveștile arhetipale, responsabilizată și neîngrădită în privința exercițiului social ar putea crea un mediu intern care să permită o asumare mai eficientă mai târziu. "Prințesele" și "prinții" nu sunt crescuți pentru devenire, ci li se oferă statutul pe tavă per primam. E ca și cum grădinarul ar trăi exclusiv pentru momentul în care admiră florile în glastră, un moment trecător. Dar nici curs de creșterea progeniturilor nu este ceea ce scriu aici.

Ar mai intra în discuție deosebirea dintre abundență și accesibilitate, însă ar fi prea mult pentru acest text. Apreciez oamenii care s-au construit singuri, chiar dacă nu au ajuns la un nivel ridicat de recunoaștere. Devenirea presupune un șir lung de alegeri, fie ele ca manisfeatări ale liberului arbitru, predestinării sau amândurora. Devenirea dă un sens vieții, iar viața are nevoie de sens.

Alegerile pe care le-am făcut în antecedentele personale mă marchează zi de zi. Asumarea presupune responsabilitate, iar aceasta presează și lasă urme. Îndeajuns cu teoria!

Când am ales să încep pregătirea pentru a doua specialitate (era o vară inertă; a fost nevoie ca bunică-mea să pună în câteva cuvinte potrivite, ceea ce gânguream de multă vreme) nu i-am resimțit greutățile datorită entuziasmului, pe care l-am reaprins de câte ori am mai avut ocazia, pentru a da sens acestei întreprinderi profesionale. Nu am presimțit că vor exista momente în care voi fi un biet lămpaș în bezna ignoranței și a neștiinței, urmărind o cale de scăpare cu pacientul de mână. Acest sentiment a fost confirmarea că am intrat în "lumea bună" a celor care își fac meseria și tac. Atât de mulți sunt aceștia și atât de izolați încât ai crede că muțenia le e prostie și întunericul orbire. Așa am cunoscut și paradoxul faptei bune care e văzută cu ochi răi. Sistemul se autodevorează fără a se transmuta. Nu e o noutate. Poate și revelația este o consecință a alegerii.

Când am ales să public (era o vară inertă; făcea parte dintr-o colecție, dar îl simțeam pe o altă orbită) nu vedeam decât volumul proaspăt venit de la tipar ținându-l în mâini, ceea ce s-a și petrecut, însă nu am știut că vine cu nivel atât de mare de asumare. Nu mi-am închipuit niciodată că voi ajune să descopăr în el sensuri pe care nu le bănuiam, că la reeditare aveam să înțeleg că era centrat pe un shift stilistic și tematic, că mai putea fi acordat pe ici pe colo, că era o bucată vie din mine la care avea acces lumea.

Când am ales să pun bazele unei publicații culturale (era o vară inertă; imboldul era vechi, dar încă intens, ca un deget arătător orientat spre ce trebuia făcut), mânat de entuziasm am minimizat semnale vechi, dar recurente care mă anunțau de lipsa de congruență și egoismul unora dintre parteneri. Proiectul este o experiență autentică și continuu revelatorie asupra unui spectru important al vieții literare, dar a fost marcat de o dezvăluire dureroasă, cea a micimii unor caractere.

Revenind, azi, artistul este și mai desconsiderat ca mai înainte. Rutina instituțională, monopolurile, viziunile crepusculare și interesele imediate îi anulează eforturile prin deconectarea produsului cultural finit de sursa creației sale. S-ar crede că e o monetizare, dar nu este. Produsul fără rădăcină se veștejește în ochiul publicului. Trăirea fiind bagatelizată este adesea înlocuită cu ideologie. Și aici, dacă întinzi o mână ești bănuit de perfidie sau cine știe ce interese ascunse. Cu toate aceste are nevoie să i se arate pe unde să urce. Cum să te apropii? Cum să deschizi subiectul?

Viktor Frankl era de părere că nu ar trebui să ne pese de sensul vieții, cât să-l conștientizăm. Poate are dreptate. Poate că acest carusel șleampăt rostogolindu-se la vale este o minune, tocmai pentru că doare.

Jung, într-o epistolă, susținea că drumul pe care îl alegi este "ceea ce faci pentru tine, care nu este niciodată prescris de altcineva, pe care nu îl cunoști dinainte și care pur și simplu ia ființă atunci când pui un picior în fața celuilalt"și mai adaugă: "dar dacă faci cu convingere următorul și cel mai necesar lucru, faci mereu ceva cu sens și sortit."

Fără alegeri nu am vedea nimic din lumea aceasta, fără alegeri lumea aceasta ar fi nimic.