O întrebare, mai multe răspunsuri. Rubrică de Ciprian Handru

Ce poezie scrisă de o autoare română te inspiră?

Când am citit întrebarea, primul răspuns la care m-am gândit a fost nopțile prin orașul ăsta, un poem de Livia Ștefan din volumul Lolita32 (Casa de editură Max Blecher, 2016) și textul meu preferat din acest volum încă de la prima lectură, la scurt timp după apariția lui. Așa cum se întâmplă cu toate poemele care-mi plac și pe care le spun uneori în gând când merg pe stradă sau aștept autobuzul ori din care le recit prietenilor mei atunci când momentul o cere, am citit acest text de atâtea ori, încât a rămas – involuntar, inevitabil și ireversibil – impregnat în memoria mea.

Ce mă inspiră și-mi place atât de mult la acest poem este sentimentul profund uman de empatie și apartenență pe care Livia Ștefan îl creează în cititor (indiferent dacă acesta din urmă este sau nu fumător), prin limbajul, ritmul și structura textului – a cărui construcție culminează într-un cerc perfect. E genul de poem care combate superb ideea (din păcate încă prea răspândită) conform căreia poezia locuiește într-un turn de fildeș și se adresează doar unor elite antrenate să "vâneze“ în ermetismul textului un sens; genul de poem care ne amintește că poezia a fost făcută pentru a fi spusă cu voce tare – și cât de bine sună când se întâmplă așa. Ești hooked de la primul vers, lectura curge în cuvinte care te lovesc și te mângâie în același timp, dar care ajung la țintă cu precizia unei săgeți aruncate de un campion la Darts.

Apoi mi-am suflecat mânecile și mi-am dat seama că un alt poem al Liviei din același volum m-a inspirat și însoțit mai departe încă de la acea primă lectură – și mai ales de pe 7 decembrie 2018, când mi-am făcut un tatuaj cu un diamant pe antebrațul stâng, având acest poem în gând. Pentru că-i scurt ca un ristretto, îl las și pe el ca bonus: ,,sunt/ prețioasă/ ca un diamant/ perfect/ zdrobit."

nopțile prin orașul ăsta

pe tine cum te doare când doare?

îți simți părul căzând

unghiile crescând?

când plouă îți întorci și tu fața în sus?

când nu vine nimeni îți apeși singur pe pleoape?

când te strigă cineva de la o mie de kilometri distanță

vezi locul de unde urletul începe?

ești oare cel mai tăcut dintre oameni?

cum te doare pe tine

pe cine plângi tu

pe morți sau pe vii?

după ce întinzi mâna?

merg prin orașul ăsta

nopțile

cumpărându-mi niște țigări

fumându-le

și știu că așa se termină încă o zi

fără remușcări, furie, disperare

încercând să-mi dau seama ce-i așa aglomerat și

zgomotos tot nimicul ăsta

toți vorbind deodată

toate trupurile tânjind în somn

toți zăcând ca niște legume

așteptându-și rândul pe tocător

locul în castron

visând o altă dimineață teribilă în care altcineva

să le respire

liniștit în ureche

pe tine cum te doare?

merg nopțile prin orașul ăsta

cumpărându-mi niște țigări

fumându-le