It looked like our dreams. Asta spune despre cinema Mark Cousins (în documentarul său de 15+ ore). Și are dreptate. Contrar ideii că cinemaul ne oferă o imagine mediată tehnologic a realității (what does that even mean?), regizorul Harmony Korine ne arată, prin Aggro Dr1ft, că filmul rămâne un mod de a vizualiza a irealitatea, imaginarul.

Aggro Dr1ft este un vis, dar despre ce? În psihanaliză, visele sunt acele manifestări ale subconștientului prin care pulsiunile cele mai ascunse sunt scoase la iveală. Filmul lui Korine explorează unul dintre cele mai fundamentale tabuuri: acela de a omorî. Urmărim povestea unui asasin plătit (interpretat de Jordi Mollà), un mercenar fără scrupule, dar cu suflet. Povestea în sine nu este nouă. Ne-au mai povestit-o și alții: Jean-Pierre Melville în Le Samouraï (1967), Luc Besson în Léon (1994), George Armitage în Grosse Pointe Blank (1997) (lol), Jim Jarmusch în The Limits of Control (2009), Denis Villeneuve în Sicario (2015), David Fincher în The Killer (2023) și, într-un fel, Richard Linklater în Hit Man (2023). Faptul de a omorî, odată filmat, își relevă calitatea cineplastică. Odată estetizat (ca de pildă în filmele lui Quentin Tarantino), actul acesta grotesc atrage privirile, fascinează. Ei bine, întocmai cu această tendință (sau, mai bine zis, împotriva ei) pare să lucreze Korine. Și face asta într-un mod cât se poate de godardian.

Aggro Dr1ft este un vis. Este un vis întocmai pentru că, deși pornește din realitate (fiind filmat pe coasta Floridei), face tot ce-i stă în putere să sublinieze artificial cinematografic. Observăm asta încă de la primul cadru. Imaginile sunt straniu colorate. Korine a folosit o cameră cu termoviziune. O cameră care poate înregistra realitatea din afara spectrului uman vizibil. O asemenea privire nu este nouă. Este privirea extraterestrului (vânător de oameni) din Predator (r. John McTiernan, 1987). Este privirea jurnaliștilor de mediu care raportează despre cum anul trecut 1300 de pelerini au murit din cauza căldurii în timp ce se aflau în pelerinaj la Mecca. Este privirea ofițerilor de graniță care stau la pândă în no man’s land-urile dintre țări. Sau, mai to the point, este privirea operatorilor de dronă care efectuează operațiuni militare în teatrele de război. Camera lui Korine nu doar traduce în spectrul vizibil temperatura realității, ci dă naștere unor imagini incandescente pornind de la aceasta (prin toate conexiunile pe care le activează în noi).

Filmul urmărește un asasin aflat într-o misiune. El primește o comandă de la cineva sus-pus, iar noi îl urmărim cum o îndeplinește. Suntem prinși în cursă, ascultându-i monologurile interminabile și urmărindu-i (non)acțiunile. Vedem cum asasinul traversează o irealitate, o lume întoarsă cu susul în jos, o lume cu ceruri magenta și epiderme stacojii. Această distorsionare a realității (acest realism termic) are ca prim efect scoaterea în evidență a imaginilor. Detaliile se estompează, totul se pixelează. În Le Livre d'image (2018), Jean-Luc Godard folosește o tehnică similară pentru a da seamă de faptul că privim realitatea prin imagini. Și că nu ar trebui să uităm asta. Korine plusează. Camera sa ne arată că filmul e compus din imagini, dar și că lumea poveștii e bazată pe imagini, pe un imaginar ușor recognoscibil. Universul din Aggro Dr1ft, așa cum ni se prezintă, coșmaresc și clișeic, este aproape identic cu cel din jocul Grand Theft Auto (1997-2021), cel din toate filmele/serialele cu gangsteri și (poate cel mai pregnant) cel din videoclipurile trap. Korine instrumentalizează imaginarul trap, cu tot glam-ul, rizz-ul și misoginia aferentă: vedem thugs înarmați până în dinți și acoperiți de tatuaje (în cazul ăsta acestea sunt A.I. generated), petreceri la piscină, ambarcațiuni scumpe, fete în bikini și teancuri de bani. Travis Scott apare și el într-un rol secundar.

Filmul a fost criticat pentru schematismul său. Dar, cum spune și regizorul, pe el nu-l mai interesează cinemaul, ci ceea ce vine după cinema. Deopotrivă boring și fascinant, filmul se aseamănă întrucâtva cu un walkthrough al unui joc video lo-fi pe care îl găsești random pe reddit. Vedem asta cel mai clar (spoiler) în boss fight-ul de la final. Pe Korine pare că l-a interesat mai mult imaginarul decât realitatea, vibe-ul în detrimentul narațiunii. Aggro Dr1ft este o îngemănare perfectă dintre Gummo (1997) și Trash Humpers (2009), pe de-o parte, și Spring Breakers (2012) și The Beach Bum (2019), pe de altă parte.

Folosind un caleidoscop vizual, ne provoacă la o cursă de anduranță. Ritmul au ralenti al filmului și toate celelalte idiosincrazii nu ne lasă să ne imersăm în poveste. Aproape că se aseamănă cu video art-ul. Aportul spectatorilor este esențial receptării. Dar bunăvoința și răbdarea nu sunt suficiente. Trebuie să fie familiarizați cu ce se întâmplă pe TikTok, YouTube, Twitch, Spotify, X, dar și 4chan, Reddit sau LiveLeak. Korine, prin acest film, face o vivisecție a imaginarului internetic. Și ne prezintă o imagine incandescentă mărită ca printr-un microscop, până capătă proporții monstruoase.

Aggro Dr1ft a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneția în 2023 și poate fi vizionat ca video on demand.