O întrebare, mai multe răspunsuri. Rubrică de Ciprian Handru

Care a fost (este) locul lui Adrian Marino în peisajul criticii/ teoriei literare românești și/sau externe?

Adrian Marino a murit pe neașteptate, liniștit, în somn, în noaptea dinspre 16 înspre 17 Martie 2005, fără ca vreun semn să fi anticipat sfârșitul. A doua zi, pe masa de lucru îl așteptau fișele pe care le pregătise deunăzi, pentru a le prelucra. Era o disciplină de la care nu se abătea și care făcea parte dintr-o strategie a creativității continue: voia să știe că fiecare dimineață îl așteaptă cu șantierul deschis și că orice necontinuare a lui înseamnă vinovăție, slăbiciune. De aceea, Marino nu prea primea vizite la primele ore ale zilei, cu excepția cazurilor când nu se putea altfel, când oaspetele sosit la Cluj era constrâns de un program pe care, altminteri, nu și l-ar fi putut respecta. Nu primea vizite și nici nu prea făcea altceva înainte de a finaliza vreun manuscris sau de a deschide vreun proiect nou, trasându-i axele de stabilitate.

Citea mai ales după-amiaza, orele matinale fiind rezervate scrisului sau verificării textelor pe care i le bătea la mașină – respectiv i le tehnoredacta, când computerul va lua locul mașinii de scris – doamna Lidia Bote-Marino. Armonia dintre cei doi era perfectă, chiar și atunci când manuscrisele conțineau – cum a fost cazul cu volumul de memorii – pasaje despre care Doamna Marino știa că vor supăra multă lume. Lua, atunci, o atitudine protectiv-ironică, mimând concesia pe care o mamă înțelegătoare o are față de fiul ei cam năbădăios. Dincolo de suflet și de altruismul fără pereche al Doamnei Marino, care a dus și cărămizi sau tablă zincată la Lătești, atunci când nevoile cereau acest lucru, iubirea dintre cei doi era o funcție a inteligenței. S-a văzut acest lucru și-n răspunsul laconic pe care Doamna Marino l-a dat celor care îl acuzau pe umanist, după apariția Vieții unui om singur ("cartea care aruncă în aer lumea culturală din România!" – titra senzaționalist Evenimentul Zilei în nr. său din 8 Febr. 2010), că ar fi fost colaborator al Securității. "E o rușine ce se spune – a comentat ea lapidar – Soțul meu nu a fost informator. Oamenii nu mai știu pe unde să scoată cămașa și se apără, atacând pe nedrept."

La un deceniu de la moartea savantului, Doamna Marino se afla încă în casa de pe Rákóczi, într-o stare de sănătate precară, care nu-i mai îngăduia să comunice. Toți clujenii și apropiații familiei fiind convinși că apartamentul se va transforma în casă memorială și că lucrurile vor rămâne la locul lor din clipa în care ea nu le va mai putea supraveghea, ceea ce s-a întâmplat ulterior a fost incomprehensibil. Se zvonea prin oraș că rudele doamnei (el neavând urmași) vor să pună mâna pe locuința aflată la etajul I al unui imobil multifamilial ridicat într-un cartier select al orașului, dar nimeni nu se aștepta ca decesul doamnei Lidia Bote, survenit în data de 26 Martie 2017, să consfințească inimaginabilul, adică despărțirea definitivă a celor doi, pe care nici războiul, nici domiciliul obligatoriu de la Lătești nu i-au putut separa. La moartea lui Marino, în 2005, Biblioteca Centrală Universitară amenajase în Cimitirul Central (Házsongárd) un mormânt suficient de încăpător pentru amândoi, însă o voință străină a intervenit inexplicabil și așa se face că doamna Marino a fost înhumată într-un alt loc, din același cimitir, și apartamentul a fost supus unor radicale transformări mercantile, ultima urmă vizibilă a lui fiind un stupefiant anunț imobiliar înzestrat cu poze de interior, din care nu mai poți recunoaște decât cel mult poziția de odinioară a ferestrelor, suma de vânzare fiind, chiar și pentru Cluj, siderantă.

Am fost ultimul care, la cererea doamnei, am fotografiat interiorul vechi al apartamentului, la mai puțin de zece zile de la trecerea în neființă a savantului. Totul legat de prezența lui Marino a rămas neatins în acest răstimp, inclusiv setul de fișe pregătit pentru lucrul de a doua zi. Rugămintea de a imortaliza spațiul mi-a fost formulată a doua zi după deces, atunci când doamna Marino m-a chemat să-mi dea unele detalii. Nimic nu prevestise neașteptata "plecare": preocupat de soarta unei idei pe care nu apucase s-o dezvolte mulțumitor și pe care dorea s-o continue a doua zi, el s-a culcat la ora obișnuită, și-n cadența estompată a schimbului de cuvinte care a urmat ea "a simțit că se va întâmpla ceva", că noaptea respectivă nu va semăna cu celelalte de dinainte. S-a stins ușor, liniștit, de pe o clipă pe alta. Au urmat câteva ore nefirești, formidabile, vecine cu sublimul: "nu m-am panicat – mi-a spus ea –, l-am privit și vegheat până dimineața", timp în care neliniștea de pe fața lui a dispărut cu totul. "Devenise frumos" – mi-a spus doamna Marino: împăcat cu lumea și cu el însuși, așa cum nu fusese de foarte multă vreme.

La moartea lui Adrian Marino și de-a lungul a câtorva ani de după, o mare parte a bibliotecii – uriașe! – a fost depozitată în fondul de carte de la BCU Cluj, care a preluat și arhiva. Custode a devenit remarcabila prozatoare Florina Ilis, care a inițiat și o fundație cu caracter documentar, cu cel puțin două apariții editoriale notorii până acum: cercetarea bibliografică și de referințe Viața, opera și activitatea lui Adrian Marino (2010), respectiv volumul din anul proxim, 2011, intitulat Adrian Marino în căutarea ideii de libertate și cenzură, la care au participat, în calitate de colaboratori constanți, Alex Goldiș, Rodica Frențiu, Ionuț Costea, Ana Maria Căpâlneanu și Angela Marcu. O sală din incinta BCU, rezervată cercetătorilor, a fost rebotezată cu numele scriitorului; nu s-a materializat, deocamdată, realizarea unui bust sau a unei plăci memoriale, dar zilele n-au intrat în sac. Ediția critică a operei își așteaptă, și ea, îngrijitorul.