Adriana Irimescu are un motan care o însoțește la filmări. Cu acest motan obișnuiesc să-mi beau ceaiul uneori și așa mai aflu și despre Adriana câte ceva. De exemplu, știu când pleacă la mare, când zboară la Berlin și mai ales când petrece weekendul la Atena. Dar să știți că motanul ăsta mai și minte. De multe ori am impresia că Adriana nici nu iese din București. Dar nu-mi place să-l contrazic. E plăcut să-ți bei ceaiul cu motani mincinoși.

Zenob

Dragă Adriana Irimescu, ai început o nouă emisiune la TVR. De când? În ce împrejurări?

S-au împlinit trei luni de când am preluat emisiunea Conviețuiri la TVR. Prima emisiune a fost cu foarte multe emoții. Inițial, mi s-a părut că e incompatibilă cu mine, din pricina formatului strict, rigid, care nu lasă loc de creativitate. Între timp, m-am obișnuit. E un job care cere disciplină și pregătire permanentă, prelucrare a informației.

Și ai renunțat la creativitatea ta debordantă? Din câte știu, pentru tine nici măcar lucrurile neînsemnate nu cad în rutină.

Încerc să fiu creativă în pauze. Glumesc nu doar în pauze, ci și în timpul emisiunii. Încerc să-mi pun amprenta pe ceea ce înseamnă Conviețuiri – prezentate de mine. Pe primul loc, în topul meu, se află interviurile, mai ales cu oameni din colectivități sau etnii restrânse ori chiar izolate, minorități care lucrează în zona culturală sau de conștientizare socială. Îmi plac subiectele sensibile și sunt realmente interesată de oameni care aparțin altor minorități și care au început să vorbească pe planeta asta într-o altă limbă decât limba română, descurcându-se foarte bine și în română. Uneori trăiesc între două culturi. De aceea fac și EtniCult, o emisiune de interviuri.

Într-un fel, te-ai întors la TVR. Periodic o faci. Chiar se poate spune că pendulezi între teatrul de avangardă și TVR.

E adevărat că nu e prima dată când colaborez cu TVR-ul. Debutul meu în televiziune s-a produs în 1999, la TVR, cu trupa de pe Programul 2. Era o emisiune de divertisment. Ulterior, am ajuns să prezint Jurnalul Cultural. Acolo am învățat că a fi prezentator e de fapt un rol. Chiar și ca prezentator de emisiune tip jurnal sau de emisiune-magazin, cum este Conviețuiri. Prezint subiecte de actualitate despre și pentru minoritățile din România, în afara celei germane și maghiare, dar în același timp este un rol, pentru că prezentatorul trebuie să inspire încredere, să pară, dacă nu cumva, chiar să fie expert în problemele minorităților. Înveți să joci, sau cel puțin eu am învățat să joc, și înveți apoi în continuare să joci acest rol, de om care inițial e doar bine pregătit și informat, pentru ca în timp să devină expert în problemele minorităților. În ambele cazuri, există o documentare bună în spate, făcută de colegii mei de redacție, care, unii, lucrează de 30 de ani în această redacție și chiar cunosc cu adevărat multe dintre problemele minorităților. Deci da, e un rol.

Cum arată personajul tău acum?

Personajul meu actual e o fată cu părul prins, pentru că părul meu sparge croma, deci nu-mi permit să apar cu o coafură sauvage sau cu buclele răvășite. În general, am părul prins în coc, ochelari, pentru că nu mai văd la distanță să citesc de pe prompter, îmbrăcată în sacouri de culori tari. Acest nou personaj al meu încearcă să fie mereu cu zâmbetul pe buze, dacă știrile nu sunt dramatice.

Iar idealurile tale?

Îmi propun să fiu un om care să priceapă care sunt problemele minorităților din România, îmi propun să fiu empatică. Mă interesează discuțiile cu oamenii față în față, mă încarcă, mă fac să înțeleg lucruri pe care până acum poate nu le-am înțeles decât tangențial.

Care este cel mai dificil lucru pentru tine în noua ta emisiune?

Partea cea mai dificilă a muncii mele actuale este limbajul. Fiind o emisiune-magazin, e nevoie să folosesc un limbaj obiectiv, jurnalistic, aplicat, care transmite imparțial evenimente. Apoi e nevoie și de un limbaj al vieții sociale într-o comunitate minoritară. E nevoie de cunoștințe etnice și de un limbaj ilustrativ. Dar și mai complicat de atât este să înțeleg limbajul legislativ, care are legătură cu aceste comunități minoritare.

Din câte știu, și tu vii dintr-o familie cu rădăcini grecești.

Da, am origini grecești prin bunicii, străbunicii mei, mai precis. Îmi place foarte mult lumea și cultura elenă, vorbesc, în primul rând, de lumea actuală pe care o cunosc. Dar sunt îndrăgostită și de lumea antică, de teatrul antic, mai ales că unul dintre rolurile mele de succes a fost în Danaidele lui Purcărete. Dar, de fapt, îmi place tot ceea ce are legătură cu Grecia sau, oricum, aproape tot. Dincolo de asta, am și o afinitate puternică pentru lumea balcanică și aș putea să spun și pentru lumea romă. Mă regăsesc în multe dintre obiceiurile lor și în modul lor de a fi și în acest joie de vivre al lumii balcanice.

Care ar fi moștenirile evidente de la strămoșii tăi greci?

Ceea ce am moștenit de la strămoșii mei este clar, ușor de văzut: părul negru și creț, foarte creț, și nasul subțire, nu? Grecotei cu nas subțire. Cred că am moștenit și spiritul balcanic și spiritul aventurier, mai exact un principiu: regula e regulă, până când poate fi încălcată.

Faci în continuare teatru?

Încă mai joc și mă bucur că fac lucrul ăsta. Joc la FF Theatre, în Fericirea în cinci pași și de curând a avut loc premiera spectacolului El, robotul, după un text al Doinei Ruști. Abia aștept să vedeți acest spectacol. Sunt, zic eu, două comedii bune, foarte bune, la care publicul a reacționat așa cum se așteaptă orice actor care joacă într-o comedie. A râs, uneori în hohote, uneori ca la circ. E destul de greu să faci față unui public care reacționează ca la circ, mai ales când ai crescut în spiritul respectului pentru teatru, pentru scândură, pentru scenă, dar publicul a evoluat și cred că ar fi o prostie ca noi, actorii, să rămânem tributari unor concepte învechite.

Dar film mai faci? Ultima oară te-am văzut într-un serial bun, Bani negri (pentru zile albe), în regia lui Daniel Sandu, la HBO. Ce-ai mai făcut între timp?

Ultimul proiect pe care l-am filmat a fost cândva în toamnă. Nu pot vorbi prea multe despre el pentru că nu a apărut încă, dar pot să spun că am jucat rolul unei călugărițe. A fost intens și greu și frumos. Într-o bună zi, când s-au terminat filmările, când am ajuns acasă, aveam senzația, după purtatul acelor straie de călugăriță, că mi-am pierdut orice formă de feminitate, și mi-am tăiat din păr ca să fie mai zburlit și mai sălbatic și să mă întorc la cine cred că sunt eu.