Se trezise cu gândul îmbătat de amintiri. Trecuseră câțiva ani buni și încă simțea gustul trăirilor care îi înmuguriseră în suflet. Îi plăcea să îi zâmbească, o înveseleau mesajele sale. O revigora gândul că trăia frumos în gândurile lui. Timpul se măsura în așteptările întâlnirilor plăcute în care se confesau, cântau și râdeau cu gura până la urechi. O plăcea, simțea acest lucru, în același timp, existau lucruri nespuse, ițe care țeseau o pânză fină, așa cum intuiția își adeverise sensul.

Ana se pregătea să plece la petrecere. Își căuta hainele potrivite. Sorin o anunțase că vine să o vadă. Voia să arate bine, de parcă această certitudine i-ar fi asigurat un loc în sufletul doritor de călătorii nescrise. Știa că o anume croială, culoare, ar fi scos în evidență ochii migdalați de vise, părul moale, fin, lung, ca spicul grâului. Îl aștepta cu bucurie și emoție. Sosi blând ca o adiere de primăvară, zâmbitor și mlădios, trupeș, gata de îmbrățișări tandre, pline de candoare.

— Bună! Bine ai venit!

— Bine că te-am găsit!

— Am venit să te văd un pic, te voi conduce la restaurant, din păcate, nu cred că pot rămâne, am ceva de rezolvat. Mm! Câte bunătăți ai pregătit!

— Gustă! Sper să îți placă!

Sorin luă o prăjitură cremoasă și o privi cu ochii senini. Ana era luminoasă și veselă, gata de petrecerea nepotului ei care împlinise 18 ani. Nu aveau mult de mers. Restaurantul era aproape. Nu avea haine sofisticate, dar îi veneau bine. Rochia din dantelă neagră îi conferea un aer misterios și, de fapt, era foarte potrivită pentru natura ei interiorizată. S-ar fi bucurat ca el să o vadă frumoasă. Știa că o femeie poate să fie atractivă indiferent de vestimentație, vocea ei ar fi putut vrăji, privirea ar fi putut săruta. Intrase în sală cu el la braț. Îl văzu cum își aruncase o privire în jur. Evaziv, spuse că e posibil să se întoarcă. Ana despica în sensuri gesturile, cuvintele, atitudinile din fiecare clipă, așa cum o făcea de obicei, și așa cum avea puterea de a anticipa mersul lucrurilor din semne mărunte, abia întrezărite de ceilalți, intui că nu se regăsise între toți acei necunoscuți, că era doar o formă de politețe aceea de a răspunde astfel, nicidecum dorința lui profundă de a reveni, așa că nu îl mai așteptă. Venise doar pentru a vedea cu ce oameni își petrecea ea seara. Mai mult decât o prietenie frumoasă nu fusese între ei oricum, probabil că fuseseră doar puncte de cotitură în care ar fi putut schimba direcția pașilor. Își amintea când o iscodea, provocând-o să dea frâu liber imaginației.Îi propusese, la un moment dat, un joc de imaginație, prin care dorea, de fapt, să îi cunoască modul de a gândi, de a se raporta la sine, la cel de care s-ar fi simțit atrasă. Astfel, îi scrisese într-o zi, rugând-o să continue scenariul propus.,,Dormeam...Ai intrat pe ușă, ai pus jobenul în cuier și umbrela în suportul de scurgere. Paltonul l-ai lăsat să cadă pe parchet. Te auzeam cum te apropii de baldachin. Ți-ai desfăcut primii trei nasturi de la cămașă. Te zăream printre gene. Mă cuprindeau fiori. M-ai dezvelit ușor pe umeri. Am simțit răcoare. Am simțit cum stăteai și mă admirai. Mi-ai sărutat umerii..." Intrând în joc, ea îi scrise: ,,M-am întins răsfățată și am zâmbit tăcută. Am deschis ochii și m-am cufundat în privirea ta izbăvitoare. Mă fixai într-un tremur mut. Mâinile mele vorbeau, îți spuneau povestea dorului de dragostea fără de sfârșit a vieții. Le ascultai cu atenție, te lăsai în voia lor. Părul îmi atingea umerii, se îmbăta de firele înflăcărate care se desfăcuseră ca într-un evantai. Te-ai apropiat din ce în ce mai mult de chipul meu, până când buzele ni s-au atins, s-au cuprins, s-au sorbit cu nesaț, prelung, de parcă întreg sufletul se răspândit în această întâlnire neașteptată. Doar el vorbea...Îi auzeam șoaptele răsărite din așteptare. Simțeam fremătarea. Cuvintele încremeniseră ...Doar ochii, ochii vorbeau despre tăinuirile gândului. Le descifram sensul prin fiecare îmbăiere în privirea ta caldă."

Ana intrase atunci în joc căutând a înțelege ce simțea, fiind atentă la semne. Știa că pipăia, cu gestul, terenul care i se așternuse înainte. Voia să îi cunoască tăria, rodirea. Mânați de curiozitate, se avântaseră în aventura cunoașterii prin cuvânt, adulmecând aerul tare și primăvăratic. Acea seară în care el nu reveni, fu însă una revelatoare, aceea a întâlnirii a doi oameni care se plăceau, dar care erau încă prinși în povești filtrate de perdele moi, umbroase, prinși între timpul trăit și timpul idealizat ca într-o agrafă aurie. A înțeles rapid că cel mai frumos ești pentru omul care te iubește cu adevărat, că doar el caută să îți fie aproape cât de mult posibil, flămând de tine și de prezența ta în orice împrejurare. Și, oricum, din trecut, în curând, i se renăștea viitorul. Nu peste puțin timp, Teodor, din peregrinările sale, o rechema în cuibul păsărilor cântătoare ale inimii.