Luni, 1 decembrie 2025, București

Ploua de trei zile. Bucureștiul devenise o baltă imensă prin care mașinile, tramvaiele și troleibuzele păreau vehicule-amfibie. Comisarul Anton Iordan se bucura însă de câteva zile de concediu. Îi fuseseră impuse; nu le putea reporta pe noul an, așa că le legase de ziua liberă de 1 decembrie. Ar fi detestat să stea zeci de minute în trafic sau să ocolească preț de kilometri întregi ca să evite zonele afectate de parada militară. Se uitase la transmisiunile TV din capitală și din țară, bombănise, se lăsase înduioșat de poveștile unor români plecați peste granițe, apoi trecuse pe Netflix, unde începuse să urmărească o serie polițistă. Copiii erau plecați, fiecare cu gașca lui, profitând de minivacanță. Nora alesese ziua aceea pentru a-și vizita sora, să discute despre vânzarea casei părintești. Insistase să meargă singură, ca să rezolve în familie eventualele conflicte. Soacra comisarului murise de aproape un an, iar fiicele nu se înțelegeau cu privire la administrarea moșternirii.

Puțin după prânz, vizionarea lui Iordan fu întreruptă de sunetul telefonului mobil. Nu-i plăcea să răspundă la numerele nesalvate în agendă, dar mai făcea și excepții. Răspunse răstit, imediat ce puse filmul pe pauză, cu speranța să-și intimideze interlocutorul:

– Da!

– Bună ziua! Domnul comisar Anton Iordan? se auzi vocea unei femei hotărâte.

– Da, eu sunt, confirmă sec comisarul.

– Aici, Virginia Toma, fostă Iancu. Sora lui Toto. El mi-a dat numărul.

– Poftim?! făcu Iordan, luat pe nepregătie. Mă tem că...

– Toto Iancu, fostul dumneavoastră coleg din Academie.

– Pff..., scuze, m-ați luat pe nepregătite. Ok, gata, Gina, tu ești?

– Slavă Domnului, Toni, bine c-ai cuplat, că mi se părea aiurea să ne vorbim așa, protocolar, spuse relaxată femeia.

– Sunt ani de când nu ne-am întâlnit! Nici pe rețelele sociale n-am mai văzut postări de la tine.

– Eh, da, am avut niște probleme cu fostul și-am ales să mă retrag de-acolo. I-am păstrat numele pentru copii.

– Ok...

– Dar nu asta voiam să-ți zic. A fost, a trecut, fiecare-și vede de viața lui. Fii atent!

– Zi!

– Am văzut o știre la televizor, începu Gina, ezitant. Cu niște rămășițe umane găsite în urma surpării unor maluri de pământ.

– Așa..., zise Iordan, nedumerit.

– N-ai văzut, nu-i așa?

– Nu, recunosc.

– Pot să te rețin acum sau mă cauți tu când ai timp?

– Ah, nu, zi acum, eu sunt acasă, mai aveam niște zile de concediu și m-au pus să le iau până la finalul anului. Mă uitam la un film, oftă comisarul și se ridică de pe canapea.

– Deci: în urma ploilor, începu Gina prezentarea, într-o localitate din Prahova s-a surpat un mal de pământ. Știi cum e: pomi tăiați, case construite fără autorizații. Ei bine, echipa constatatoare a dat peste un schelet uman. Categoric, al unei femei. Poliția face apel la populație să ajute la identificare, având în vedere că s-au găsit un lănțic de argint, un pandantiv cu litera "I" și un bilețel, culmea, conservat, cu numele Iunia. De fapt, ceva ca o etichetă plastifiată.

– Hm..., exclamă comisarul. N-ar trebui să fie prea greu de găsit, nu-s multe femei cu numele ăsta. Cu atât mai puține, dispărute. Cât despre apelul poliției... nu știu nimic de el, dacă e-n Prahova, se ocupă cei de-acolo. Dar care-i problema? Știai pe cineva cu numele ăsta? Ți-a dispărut vreo cunoștință?

– Nu, nu, admise femeia. Nu despre ea voiam să-ți vorbesc, ci despre pandantiv.

Anton Iordan păstră tăcerea, în așteptarea unor explicații. Ținând telefonul sprijinit de umăr, merse în bucătărie, scoase o bere din frigider și o deschise. Luă primele înghițituri în timp ce Virginia continua povestirea:

– Eu am mai văzut acest model. Acum mulți ani, vreo douăzeci, la spitalul din Voila, pe vremea când eram medic rezident. Cu siguranță nu e profesional, nu e deontologic, ca să folosim cuvinte mari, ce fac eu acum, dar l-am văzut la un pacient, la un copil.

– Cu Toto ai vorbit? o întrerupse comisarul.

– Am vorbit, însă el e pensionar de câteva luni, s-a retras la casa de la țară și mi-a zis că i-au ajuns treizeci de ani de muncă. El m-a sfătuit să te sun.

– Nu știu cum să-ți spun, dar...

– Lasă-mă să-ți explic! După ce am văzut știrea de la televizor, am intrat pe Internet ca să mă uit cu atenție la bijuterie și la eticheta aia, sau ce-o fi fost. Apoi, am căutat modelul. Nu e ceva de duzină, apar unele pe site-uri cu obiecte vechi, sau pe olx, pe de-astea...

– Ok, atunci s-o iau altfel! insistă Iordan. Dacă e un apel public, trebuie să mergi la poliție și să spui ce știi. De-aia se fac astfel de apeluri.

– Am fost! îl întrerupse femeia. M-au pus să dau o declarație și-atât.

– Du-te de-aici!

– Serios! Asta a fost vineri. M-am tot frământat peste weekend, am vorbit cu frate-meu și am decis să te sun. Poate nu vorbesc chiar prostii! Pana mea, după douăzeci de ani de tratat nebuni, nu cred c-am devenit una dintre ei.

Comisarul puse sticla de bere pe măsuța din dreapta canapelei, după care se așeză confortabil, picior peste picior, sprijinit de spătar.

– Hai, mă, că nu-i chiar așa! Lasă-mă să mă interesez și te caut!

– Da, da, spuse Gina bosumflată, știu ce-nseamnă asta.

– Nu știi nimic! Uite, propun să ne vedem mâine la o cafea. Văd ce aflu până atunci, mai vorbesc cu ai mei și decidem. Apropo, cine era pacientul respectiv? Era din zona unde s-a găsit cadavrul? Apare numele acela legat de el?

– Oh, oftă femeia ușurată, mulțumesc! Sigur că vreau să ne vedem. Așa... pacientul avea, la vremea aceea, cinci ani. La sugestia procuraturii, fusese adus de familie pentru o evaluare.

– Serios?! De ce? întrebă Iordan, interesat.

– A fost o chestie ciudată. La un moment dat, poștașul a alertat polițistul din sat, pentru că avea de livrat un colet și n-a găsit proprietarul.

– Nu s-a gândit că poate plecase într-o excursie? La rude? În altă țară? sugeră comisarul.

– S-a gândit, zise Gina pe un ton conspirativ, numai că, în curte, fiul lui se juca cu niște pui de căței.

– Stai așa! Nu exista și o soție, ceva? O parteneră?

– Nu exista. Soția murise de vreo doi ani. Acolo locuiau doar tatăl și fiul. Pot continua?

– Da, da, sigur, scuză-mă, confirmă Iordan.

Întinse mâna spre sticla de bere și bău cu poftă, decis să nu-și mai întrerupă interlocutoarea. Se întreba cum mai arăta sora lui Toto, după mai bine de cincisprezece ani de când n-o mai întâlnise.

– Deci, poștașul l-a strigat pe cel mic, copilul a venit la gard și, fiind întrebat unde-i era tatăl, a răspuns că doarme în beci. Că n-a vrut să-l deranjeze și și-a făcut singur de mâncare, a băgat cățeii în casă și a dormit cu ei, apoi a precizat că nu avea voie să descuie poarta sau să iasă din curte. Evident, poștașul s-a speriat, a fugit la poliție, iar agenții s-au alertat, mai ales fiind vorba de un minor. Anchetă, nebuneală, Protecția Copilului, căutare de rude în viață...

Anton Iordan încremeni cu berea la jumătatea drumului spre gură. Amână jumătatea de sticlă pe mai târziu și se aplecă înainte, de parcă așa ar fi auzit mai bine sau ar fi aflat mai multe.

– Ce-au găsit? întrebă, nerăbdător. Stai, nu-mi zice! Mai întâi, de unde știi tu toate astea?

– Din dosarul cu numele minorului primit de la procuratură. Agenții au constatat decesul bărbatului, care a fost considerat accidental. Se pare că a căzut pe scara betonată spre beci. N-a avut nicio șansă. Pe ultimele trepte erau dâre de sânge și de creier. În rest, curat ca lacrima, nicio altă urmă de violență. Avea și ceva alcool în sânge, deci concluzia a fost: accident, pe fondul consumului de băuturi alcoolice.

– Dar de ce-au adus copilul la evaluare? Asta-i procedura? Că eu nu știu, de-aia-ntreb...

– Ah, nu, l-au adus pentru că urma să fie luat în plasament de o mătușă, soră a tatălui, iar femeia voia să fie sigură că băiatul n-a fost afectat în vreun fel. Am uitat să-ți spun: decesul avusese loc cu câteva zile în urmă; practic, copilul a stat tot timpul ăla cu un cadavru în beci, și-a văzut de viață, a mâncat cereale cu lapte și pâine cu dulceață, a dormit cu cățeii în pat... Știa că n-avea voie să iasă din curte și n-a făcut-o. Mătușa era îngrijorată de faptul că el, chiar și atunci când i s-a explicat că tatăl lui nu se va mai întoarce, n-a plâns, n-a pus întrebări... Și mai avea și niște povești ciudate. Dar, despre astea, mâine, la cafea, încheie Virginia convorbirea, chicotind.

– Sigur, aștept un apel sau un mesaj și stabilim. Poate mai aflu ceva până atunci, o asigură Iordan.

Comisarul opri televizorul și deschise internetul pe laptop. Într-adevăr, apelul polițiștilor din Prahova apărea pe toate site-urile de știri. Virginia îi spusese, deja, tot ce se distribuise public. Mări poza pandantivului, ca să-l studieze. Era un cerc cu diametrul de doi centimetri, realizat din două fire răsucite, din argint. Litera din interior, ca scrisă de mână, fusese obținută din același fel de împletitură. Se aplecă, apoi, asupra etichetei. Părea un bilețel scris la mașină, plastifiat. Asta îl făcuse să reziste de-a lungul anilor. Se uita atent la el, gândindu-se cum erau găsiți, pe vremuri, infractorii, după caracteristicile mașinilor de scris. Biletul de pe ecran înfățișa, însă, litere uniforme, ca tipărite de o imprimantă. Tresări când își auzi soția vorbindu-i din pragul camerei:

– Bună! M-am întors!

– Bună! Scuze, n-am auzit, căutam ceva, răspunse bărbatul, revenind cu privirea asupra ecranului. Toate bune pe-acolo? V-ați înțeles?

– Da, îl asigură Nora îndepărtându-se. O să vindem la anul. S-a convins și ea că așa-i cel mai bine.

– Bravo! zise, sec, Iordan și se întinse spre telefon.

Își apelă subalternul, convins că inspectorul principal Matache avea mai multe amănunte.

– Să trăiți! se auzi acesta aproape imediat.

– Hai, noroc, Sorine! Toate bune?

– Da, mulțumesc, acum am intrat în casă.

– Hai că nu te țin mult. Ce știi despre rămășițele umane găsite în Prahova? întrebă comisarul, fără să piardă timpul.

– Ah, femeile alea cu pandantive? răspunse Matache tot cu o întrebare.

– Femei?! Sunt mai multe?! exclamă comisarul, uimit.

– Da, s-au mai găsit niște oseminte în dimineața asta. E groasă! Pare a fi un criminal în serie. Al doilea cadavru are același tip de bijuterie, cu litera M. Colegii din Prahova vor face un nou apel.

Șefu', mă auziți? Mai sunteți?

– Da, sunt, iartă-mă. M-ai cam luat pe nepregătite, recunoscu Iordan.

– Dar de ce m-ați sunat? E vreo problemă? Vi se pare ceva cunoscut?

– Nu, doar că am primit un telefon de la cineva care... în fine, e complicat, îți zic eu. În primul rând, te rog să verifici mâine, la prima oră, o declarație depusă de Virginia Toma. Nu vreau ca vreun nătărău s-o îngroape-ntr-un sertar. E posibil să fie de ajutor. Femeia e medic psihiatru, sora unui fost coleg din Academie. În al doilea rând, trec și eu mâine pe la birou. Vorbim mai pe larg.

– Da, șefu', să trăiți! salută inspectorul principal, nedumerit de decizia superiorului său.

*

Marți, 2 decembrie 2025, București

Bucureștiul nu are decât câteva ore, noaptea, când traficul e lejer. Exceptând perioada sărbătorilor, când majoritatea locuitorilor sunt plecați din oraș. Într-o zi de marți, la prânz, mașinile, troleibuzele, tramvaiele se înghesuiau pe bulevarde, iar pe străduțele mai înguste răsunau vociferări și certuri pe locurile de parcare. Comisarul Iordan trecuse pe la Poliția Sectorului Doi, își salutase din mers colegii, după care se retrăsese la un birou cu Sorin Matache, să studieze datele primite de la polițiștii din Prahova. Nu ținuseră prea multe lucruri ascunse publicului. Nici n-aveau cine știe ce date, numai că, între timp, refăcuseră apelul către populație, declarând prezența celor două seturi de rămășițe umane și două pandantive aproape identice, cu literele I și M. Dosarul oficial conținea, însă, și fotografia unei etichete cu inscripția Maia. Din motive doar de ei știute, prahovenii aleseseră să n-o menționeze. Ori, poate, o uitaseră.

La asta se gândea comisarul când, puțin înainte de ora douăsprezece, intra în cafeneaua de pe bulevardul Kogălniceanu. Scană rapid împrejurimile și constată, mulțumit, că venise primul, așa cum se cuvenea. Se așeză în colț, la o masă cu doar două scaune, cu fața spre ușă. Înainte ca tânăra din spatele tejghelei să vină să-i ia comanda, o văzu pe Virginia Toma împingând cu putere ușa din lemn. Iordan flutură în direcția ei mâna dreaptă, după care se ridică s-o întâmpine. Femeia era aproape neschimbată. Doar ridurile de la colțurile ochilor arătau că timpul trecuse și peste ea. În rest, avea același păr roșcat, cârlionțat, tuns până la umeri, aceeași siluetă zveltă, sportivă. Când se repezi să-l îmbrățișeze, comisarul simți și fermitatea corpului bine întreținut.

– Doamne, ești neschimbat! exclamă ea, dându-se un pas în spate.

Jenat că la el anii făcuseră kilogramele mult mai vizibile, bărbatul se grăbi să-i țină scaunul, pentru a se așeza, oftând:

– Ei, lasă, că am și eu oglinzi pe-acasă. Ești tu drăguță.

– Nu, serios, mă gândeam cum o să te recunosc, insistă femeia. Să-l vezi pe Toto! A albit de tot, s-a umplut de riduri…

– Chiar mi-aș dori să-l revăd, recunoscu Iordan.

Comandară, fiecare, câte o cafea simplă. Nerăbdătoare, Virginia reluă discuția începută, telefonic, cu o seară înainte și mitralie:

– Ai mai aflat ceva? Ai văzut că, de fapt, sunt două? Crezi că-i un criminal în serie?

– Așa îți ataci și pacienții? Nu dau bir cu fugiții? întrebă comisarul, amuzat.

– Haha… bună asta! Nu, acolo adopt tonul profesional. Zi, că-s curioasă!

– Bun, deci… am fost de dimineață la secție, am vorbit cu subalternul meu care mi-a arătat dosarul oficial și m-am asigurat că declarația ta va fi tratată cu seriozitate. În rest, nimic nou.

Se opri, neștiind dacă să-i spună și de a doua etichetă. Decise că obținuse, la rândul lui, destule informații de la ea, aștepta altele, astfel încât continuă:

– De fapt, e ceva nou. Nu știu din ce motive, apelul către populație nu menționează o a doua etichetă. Pare tot un nume: Maia.

Fața Virginiei se albi brusc, femeia lăsă ceașca pe farfurioară, se rezemă de spătarul scaunului și inspiră adânc. Iordan o privi îngrijorat preț de câteva clipe, până când tot ea îl asigură:

– Stai liniștit, m-ai surprins al naibii! De fapt, chiar are legătură cu ce ziceam că-ți spun azi.

– Nu te grăbi! Dacă vrei, îți comand o apă, ceva! zise bărbatul fără s-o slăbească din ochi.

– Mai degrabă o vodcă! sugeră femeia, râzând. Nu, am glumit. Poate altădată.

Comisarul zâmbi în colțul gurii, încântat de propunere.

– Hai să nu te mai țin pe jar! Ți-am spus, copilul a fost adus de mătușă, îngrijorată de aparenta lipsă a empatiei după pierderea tatălui. Am asistat un medic psihiatru specializat în pediatrie. Adică am stat și am observat ședința, mi-am luat niște notițe… nu mare lucru. Băiatul de cinci ani povestea senin cum s-a trezit într-o dimineață, nu și-a găsit tatăl, l-a strigat, l-a căutat prin casă, prin curte, până când a văzut ușa deschisă a beciului. Fiindu-i frică de întuneric, n-a coborât, dar a zărit bărbatul întins pe pământ și i s-a părut că doarme. Și-a văzut de joacă, a dat iama în sertarele cu dulciuri, s-a uitat la desene animate, s-a jucat prin curte. Din timp în timp, își mai striga tatăl. Seara a aprins toate luminile din casă și s-a culcat alături de cățeii pe care n-avusese voie, până atunci, să-i bage în casă.

Virginia făcu o pauză, bău din cafeaua care aproape se răcise și continuă:

– În tot acest timp, stătea pe canapea, se uita în ochii medicului și răspundea senin, fără să se gândească înainte. Învârtea între degete un pandantiv cu litera A. La un moment dat, medicul l-a întrebat ce are în mână. A zis că era ceva de-al lui, îl avusese prins cu un șnur, dar șnurul îl pierduse și rămăsese cu litera. A precizat că e A de la Andrei, numele lui. Și de la Ana, mama lui. Ușor-ușor, colegul meu încercase să aducă vorba despre părinți, despre amintiri. Copilul știa că mama lui plecase la Doamne-Doamne, să se roage pentru el. Nimeni nu se mai întorcea de acolo, așa că el se mulțumise cu mamele mici. La faza asta, atât eu cât și pediatrul ne-am uitat unul la celălalt, sperând că nu lăsam să ni se vadă emoția. N-am să uit niciodată tonul relaxat al bărbatului când l-a întrebat surprins: Și tu ai avut mame mici? A fost rândul copilului să încremenească și să se uite la fiecare dintre noi. A confirmat, dând din cap. Ale tale cum erau? Ți-au plăcut? a întrebat colegul meu, deși era evident că niciun adult din cameră nu știa despre ce naiba vorbea.

Comisarul se recunoscu surprins și propuse încă o cafea. În timp ce golea prima ceașcă, Virginia acceptă, ridicând în aer degetul mare al mâinii stângi.

– Ce erau alea? întrebă totuși bărbatul.

– Stai să vezi! îl opri Gina. Băiatul ne-a zis că nu le poate descrie, dar aveau numele lunii din calendar. Tatăl lui îi spusese că ele erau niște zâne care veneau în locul mamelor plecate la Doamne-Doamne, ca să ajute copiii mici și tații. Se purtau frumos cu el, îl hrăneau, îl îmbrăcau, îi citeau povești, dar nu voiau să iasă din casă. Spuneau că, dacă le-ar fi văzut alți oameni, ar fi dispărut. Iar Andrei nu voia ca ele să dispară, se juca singur în curte cu pisicile și câinii. Apoi, dintr-o dată, ne-a zis că pe Maia a văzut-o plângând cel mai mult. Iunia și Iulia zâmbeau mai tot timpul și mergeau de parcă pluteau.

– Ei, drăcia dracului! exclamă Iordan cu ochii măriți de uimire. Să fi fost câte o femeie pe lună? Poate le droga? Timp de câți ani? Ai avut dreptate, chiar m-ai dat pe spate cu poveștile-astea. Te gândești la același lucru, nu-i așa?

– Normal, confirmă Gina desfăcând brațele. Poate am fi mers mai departe, numai că după aceea, deși a mai avut trei ședințe, copilul nu a mai pomenit de ele. De fiecare dată când era întrebat, ridica din umeri. Doar o dată a spus că ne păcălise, era așa, ca la desene animate, când personajele au prieteni imaginari. Pesemne, mamele mici fuseseră doar în mintea lui.

– Și a rămas așa? insistă comisarul.

– Da. Copilul a fost evaluat, părea absolut normal. Iar lucrurile alea puteau fi modul lui de a rezista pierderii părinților, răspunse femeia și se uită la ceas. Trebuie să fug. Cred că ți-am dat suficiente informații. Și mai cred că e ceva putred acolo. Nu-s coincidențe, continuă, făcându-i cu ochiul.

Virginia se ridică, iar comisarul o ajută să îmbrace scurta de piele. Se oferi s-o însoțească, însă ea arătă spre ceașca lui aproape plină și-l liniști:

– Am mașina după colț, nu te deranja. Rămâi să-ți savurezi cafeaua.

– Când s-o termina cu asta, să nu uiți de vodca aia, insinuă Iordan.

– Sper să se termine, ca să putem sta liniștiți la palavre, zise ea, apoi se ridică pe vârfuri și-l sărută pe obraz.

Anton Iordan rămase zâmbind în gol. Virginia mirosea a lămâie, a scorțișoară și a ger.

*

Miercuri, 3 decembrie 2025, Ploiești

Lucrurile se mișcaseră mai repede decât își imaginase inspectorul principal Sorin Matache. Comandantul îl numise persoană de contact în cazul de interes național al colegilor din Prahova. Poate pentru că el insistase ca declarația Virginiei să nu fie ignorată, iar menționarea lui Iordan dăduse greutate solicitării sale. Ar fi putut sta la birou, între telefonul fix, respectiv calculator, și cel mobil, prin care păstra legătura cu superiorul lui. Ceruse însă permisiunea de a merge la Ploiești, pentru o discuție cu echipa de acolo.

Strada Vasile Lupu era așa cum și-o amintea de la vizitele cauzate de anchetele anterioare: sufocată de mașini parcate pe ambele trotuare, aglomerată de pietonii forțați să meargă pe carosabil, plină de gropi parțial acoperite. Se considerase norocos când agentul de pază îi deschisese poarta și îl invitase să parcheze în curtea instituției. Primise deja indicații în legătură cu biroul unde era așteptat, așa că în mai puțin de cinci minute de când încuiase mașina, bătu la o ușă de la primul etaj.

– Da, da, poftiți! auzi imediat.

– Să trăiți! salută bucureșteanul. Sunt inspector principal Sorin Matache, din București.

– Să trăiți! Noi suntem inspectori Voinea și Manta, adică Alex și Dan, făcu prezentările un tânăr înalt, solid, arătând spre un altul care-l salută din fața unui calculator. Cam asta e echipa operativă de aici. Plus colegii de la Câmpina, cel mai apropiat oraș de localitatea cu alunecarea de teren.

– Aveți ceva în plus față de dosarul oficial transmis alaltăieri?

– Da, răspunse Dan Manta împingându-se cu scaunul spre culoarul dintre birouri. Un raport parțial al medicului legist, în care specifică momentul decesului aproximativ acum douăzeci de ani. Intervalul de vârstă pentru ambele femei ar fi treizeci – treizeci și cinci de ani. Înălțimea: între 1,65 și 1,70. Oasele nu au traumatisme, deci a exclus varianta lovirii cu un obiect contondent. E posibil, însă, să fi fost înjunghiate, iar lama să nu fi atins niciun os. Parțial, a exclus și otrăvirea. A analizat fragmente de os și fire de păr, dar sunt și substanțe care nu pot fi depistate decât la foarte scurt timp de la administrarea voluntară sau involuntară.

– Tare! zise Matache întinzându-se spre hârtiile înmânate de ploieștean.

Le răsfoi, însă citise deja un rezumat succint al cuprinsului celor aproape cincizeci de pagini. În afară de termeni specifici nu găsi nimic în plus. Returnă dosarul și întrebă, apropiindu-se de birou:

– Cum stați cu disparițiile? Câte potriviri aveți?

– Acum le împărțeam pe grupe de interes, făcu Voinea semn spre un alt dosar al cărui conținut era împrăștiat pe birou. Cele din grupa de vârstă și înălțime ajung aici, în zona VIP, preciză inspectorul zâmbind, indicând un teanc de foi în partea dreaptă. Sunt douăzeci din toată țara. Nu le excludem pe cele care sunt foarte aproape de grupele astea, plus-minus cinci ani, respectiv cinci centimetri, continuă, arătând un alt teanc de foi. Alte paisprezece. Și, sincer, am insistat să păstrăm, ca rezervă, disparițiile de adolescente din anii '90. Știți, adică e posibil să fi fost răpite, ținute undeva, izolate, astfel încât la vremea decesului să fi avut în jur de treizeci de ani.

– Da, super, și eu mă gândeam la asta, pe drumul spre voi, recunoscu Matache. Ar fi ceva de făcut, însă ar însemna să contactăm familiile și e foarte delicat. Le-am da speranțe, le-am da vești proaste oricum ar fi…

Inspectorul Voinea se apropie cu un zâmbet enigmatic în colțul gurii, apoi șopti:

– La ședința de dimineață, șeful a vorbit despre compararea mostrelor de ADN, însă ne-a sfătuit să apelăm la asta în ultimă instanță. A sugerat să mergem pe teoria pandantivelor, urmând pista oferită de declarația doamnei din București.

– Da, doamna zicea că au o lucrătură specială. Am căutat și eu pe internet și într-adevăr, se pare că s-au vândut pentru o perioadă scurtă, le zise bucureșteanul, uitându-se în jur.

– Căutați ceva? întrebă inspectorul Manta.

– Sincer, voiam să știu de unde-aș putea lua o cafea, recunoscu Matache.

– Ah, sigur! V-aduc eu imediat, de la filtru, se oferi ploieșteanul, sărind de pe scaun. Simplă? Cu zahăr? Cu lapte?

– Simplă, dar n-aș vrea să vă deranjez, doar să-mi spuneți…

– Nu-i niciun deranj, îl asigură inspectorul. Abia mă mai dezmorțesc. Când mă întorc, împreună cu Alex o să v-arătăm o chestie super tare! Alex, să m-aștepți! mai spuse, zâmbind complice spre colegul său.

– Nicio nădejde! îi răspunse celălalt, zâmbind la rândul lui.

Câteva minute mai târziu, Matache primi o ceașcă plină cu cafea neagră, aburindă. Doar gustă puțin din ea, apoi o lăsă pe farfurioara de pe birou.

– Gata! exclamă Manta în timp ce își trase scaunul înapoi în dreptul calculatorului.

Inspectorul Voinea i se alătură și amândoi îl invitară pe bucureștean să privească monitorul.

– Am căutat pandantivele. Am luat legătura cu vânzătorii de pe platformele second-hand. În afară de unul, ziceau că-s primite sau moștenite și le dădeau la grămadă cu alte mărunțișuri de argint. Celălalt s-a dovedit a fi chiar fiul fabricantului. Uitați!

Inspectorul deschise un link și ajunseră pe profilul unui utilizator. Vindea mai multe bijuterii micuțe, asemănătoare cu cele găsite alături de rămășițele omenești în urma alunecărilor de teren.

– Ieri l-am sunat, continuă polițistul. I-am spus de unde suntem, cum am ajuns la el și a acceptat să-i facem o vizită. Tatăl lui, decedat de trei ani, a avut prin anii 2000 un SRL numit Silver Star, prin care comercializa bijuterii handmade. Ne-a promis să caute actele firmei și notițele tatălui. E posibil, în cazul în care cumpărătorul nu le-a luat din târg, să-i dăm de urmă.

– Super! Mergem împreună? întrebă Matache, nerăbdător.

– O să-l însoțiți pe Alex, eu aștept, de la Câmpina, date despre tatăl acelui băiat, precum și despre noi proprietari. Știți, în ultimii ani s-a construit mult în zona respectivă. Poate asta a dus și la surparea malurilor. Colegul meu are adresa, omul e disponibil după ora unsprezece. Acum e doișpe fără un sfert, deci… succes! le ură Manta.

Douăzeci de minute mai târziu, inspectorii Voinea și Matache sunau la poarta unei case elegante din cartierul Albert. Poarta se deschise automat, acționată din interior. Parcurseră aleea pietruită admirând tufele de tuia tăiate artistic, cu gust. La capătul aleii, în ușa clădirii cu parter și mansardă, îi aștepta un bărbat de aproape cincizeci de ani, rubicond, cu ochelari de vedere. Întinse mâna și se prezentă:

– Victor Dinu, bine ați venit! Poftiți!

În livingul mobilat minimalist, oaspeții fură îndrumați spre cele două fotolii din dreptul unei măsuțe de cafea. Gazda își trase un scaun în fața lor și le arătă bibliorafturile de pe masă.

– Asta e tot ce am găsit, sper să vă fie de folos.

– Mulțumim tare mult. Trebuie să știți că, pentru a le consulta, avem nevoie de un mandat. Am vrut să ne întâlnim ca să economisim timp, preciză inspectorul Manta.

– Știu, am discutat cu juristul de la firma mea. M-a asigurat că, până la obținerea mandatului, nu e nicio problemă să vi le pun la dispoziție, având în vedere că e un apel al poliției la nivel național, îi asigură Dinu. Aici, deasupra, e dosarul cu listele de comenzi. Atunci când i se solicitau exemplare pe care urma să le lucreze, sau chestii personalizate, își făcea liste. Din păcate, nu puteți afla cui a vândut produse de serie sau câte o bucată, două.

– Da, ne-am gândit și noi la asta, recunoscu Matache. Nu putem decât să sperăm că cel pe care-l căutăm a avut o solicitare specială. Aș vrea să mă uit pe liste.

– Bineînțeles! O să vă las singuri câteva minute. Pot să vă ofer o apă, un ceai, o cafea? întrebă Dinu după ce se ridică de pe scaun.

– Nu, mulțumim, nu vă deranjați, răspunse Manta, după ce primi și încuviințarea din cap a bucureșteanului.

Matache scoase, din biblioraft, dosarul de deasupra. Cineva scrisese caligrafic, de mână, pe prima pagină: Comenzi 1999-2005. Paginile fuseseră numerotate de la 1 la 43. Citi comenzile și numele clienților. Unul singur ceruse, în februarie 2004, două seturi complete de pandantive-alfabet. Achitase cu numerar, însă bijutierul notase numele complet. Clienta, Doina Bratu, locuia în Ploiești. După ce-i văzu numele, inspectorul Manta ridică palma dreaptă și își atenționă colegul:

– Am o idee! Aș vrea să-l sun pe Voinea. Numele ăsta-mi spune ceva!

Bucureșteanul îi arătă, din ochi, ușa de la intrare, dându-i de înțeles că ar fi fost mai bine să poarte discuția departe de urechile gazdei. Inspectorul încuviință, clipind apăsat, și ieși în curte. Reveni două minute mai târziu, zâmbind. Când Dinu apăru în living, cei doi polițiști erau deja în picioare, pregătiți de plecare.

– Așa repede? V-a fost de ajutor? întrebă gazda, uitându-se la dosarele aproape neatinse.

– De mare ajutor, răspunse polițistul ploieștean, nereușind să-și ascundă satisfacția. Un coleg de-al nostru va reveni, cu mandat, pentru a ridica actele. Deocamdată, vă mulțumim tare mult!

– Mă bucur să vă fiu de folos! Și bătrânul s-ar fi bucurat! oftă Dinu, ridicând din umeri.

Abia în mașină, după ce porni motorul, Manta dezvălui descoperirea:

– Nu m-am înșelat! Doina Bratu se numește mătușa băiatului cu expertiza la Voila. Ea l-a crescut după moartea tatălui. Da, știu, e posibil să fie o coincidență, dar merită să verificăm, încercă să-și domolească entuziasmul.

– Normal! răspunse Matache. Voinea a confirmat?

– Da, mi-a dat și adresa. Ce ziceți, mergem?

Inspectorul principal se uită la ceas. Era aproape ora treisprezece. Dădu din cap, nehotărât:

– Nu știu ce să zic. O fi acasă?

– Măcar încercăm, propuse Manta.

– Haide! Știi adresa? mai încercă Matache să tragă de timp.

– I-am cerut-o adineauri lui Alex, răspunse inspectorul și se întoarse spre el privindu-l complice.

Bucureșteanul surâse, mulțumit că lucrurile începuseră să se miște. Apelă numărul comisarului Iordan și îi povesti, pe scurt, ce se întâmplase de când ajunsese la Ploiești. Dădu din cap de câteva ori, aprobă spusele celuilalt, apoi își luă rămas bun, cu promisiunea de a reveni, pe seară, cu noutăți.

– Bun... ce știm de copilul acela, Andrei? Mai locuiește cu doamna respectivă? E posibil să dăm chiar de el? reveni inspectorul principal la discuția cu ploieșteanul.

– Da, tot cu ea locuiește, face un al doilea master la Universitatea de Petrol și Gaze, lucrează la o firmă de IT din București, dar merge acolo doar o zi pe săptămână.

– Trebuie să fim foarte atenți cum punem problema, îl avertiză Matache. Dacă bănuiala doamnei doctor psihiatru e adevărată…

– Mda, bombăni Voinea, poate ar trebui să discutăm doar despre bijuterii. Să menționăm asemănarea cu cele găsite lângă Câmpina și s-o întrebăm de ce a comandat două seturi alfabet complete.

– Exact!

Drumul până pe strada Lupeni dură mai bine de o jumătate de oră. În trafic păreau să fie toți elevii ploieșteni, luați de la școli sau licee cu mașini personale ori taxiuri.

– Am lucrat o perioadă în Ploiești, am mai fost o dată sau de două ori cu niște anchete, dar pe-aici n-am ajuns, recunoscu Matache în timp ce Manta parca pe trotuar, în fața unui gard verde, metalic.

– Serios? N-am știut. Cam în ce perioadă? întrebă ploieșteanul.

– Nu știu exact, acum vreo zece ani. Am avut și o prietenă, stătea pe Cameliei, zise, nostalgic, bucureșteanul.

– Aha... e ceva timp... încă nu lucram în Poliție. Gata, asta-i casa! indică Manta o clădire veche, cu etaj.

Se apropie de poartă și apăsă butonul soneriei. Sunetul acesteia răzbătu dincolo de pereți, ajungând înapoi, pe stradă. O perdea se mișcă la fereastra unei camere de la parter și, câteva minute mai târziu, pe ușă ieși o femeie trecută de șaizeci de ani, îmbrăcată cu o haină de blană, încălțată cu cizme.

– Bună ziua, spuse Manta grăbit. Vă putem deranja vreo cinci minute?

Femeia se apropie de gard, privindu-i suspicioasă. După ce-i măsură din cap până-n picioare, zise hotărâtă:

– Nu mă interesează ce aveți de vânzare, nu vreau să știu de nicio ofertă! Dacă nu plecați, sun la Poliție!

Inspectorul îi făcu semn să se apropie și coborî tonul, uitându-se de jur împrejur:

– De la Poliție suntem! Vorbim cu doamna Bratu? Doina Bratu?

Femeia mai făcu trei pași spre ei, după care se opri și încuviință, ușor, din cap. La rândul ei, șopti:

– Legitimații aveți?

Cei doi polițiști scoaseră actele și le întoarseră cu fața spre ea, să poate citi. După ce le studie amănunțit, descuie poarta și-i invită în casă:

– Intrați, nu stați aici să ne vadă tot cartierul! Dar repede, că eu mă pregăteam să plec la dentist!

Merse înaintea tinerilor până pe hol, îi așteptă să intre, închise ușa în urma lor, dar rămase în picioare, sugerându-le că nu erau tocmai bine primiți.

– Doamna Bratu, sparse gheața inspectorul Manta, ați văzut știrea cu alunecările de teren din apropiere de Câmpina? Apelul național lansat de Poliție?

Bătrâna îngustă ochii, privindu-i bănuitor.

– Am văzut ceva, dar nu știu nimic despre asta. Nu cunosc nicio femeie cu numele ăla. Și nici nu-mi amintesc să fi cunoscut vreodată.

Manta dădu din cap și continuă:

– Nu neapărat despre femei e vorba. De fapt, este, dar... alături de corpuri s-au găsit niște bijuterii.

– Da, am văzut, i-o reteză femeia. Am luat eu unele asemănătoare din târg. O fi plină țara de ele.

Inspectorul principal Matache interveni:

– De fapt, nu prea e plină. Au fost produse de un bijutier din Ploiești, doar între anii 1999 și 2005. Avem lista celor care au comandat exact acel tip de pandantive.

– Așa, și? întrebă doamna Bratu ridicând din umeri. Parcă mai știu eu ce s-a-ntâmplat acum douăzeci de ani? Am o vârstă, memoria mă lasă... Cred, totuși, că le-am luat pentru frate-meu.

– Două seturi? insistă Matache.

– Da, a văzut unul la mine, i-a plăcut și m-a rugat să-i iau două seturi, să le ofere pe post de mărțișoare. Ca să fie sigur, a luat mai multe, zise doamna Bratu îndreptându-se spre ușă.

– Dar avea multe colege? Cunoștințe? întrebă și Manta poziționându-se în fața femeii.

– Habar n-am, cred c-avea. Lucra în Câmpina dar mai mergea și prin țară, cu comenzi. Nu l-am întrebat niciodată ce-a făcut cu ele, răspunse gazda privind insistent spre ieșire. Era destul de necăjit la vremea aia.

Inspectorul Manta făcu un pas în lateral și puse mâna pe clanță, fără însă s-o apese.

– Vă referiți la decesul soției? insistă polițistul.

– Da, exact, abia se dusese biata Ana de vreun an. Copilul mic, cu nevoi... N-a vrut ajutor, s-a descurcat de unul singur. Cât a putut, șopti femeia printre lacrimi.

*

Inspectorul Voinea aștepta nerăbdător în biroul Poliției. Se gândise de câteva ori să-l sune pe Manta, însă renunțase. În definitiv, nu putea decât să-i dea o veste. Era mult de muncă până la aflarea unor rezultate. Când se deshise ușa, își întâmpină colegii zâmbind cu subînțeles. Curios, Manta decise să-i prezinte, pe scurt, rezumatul vizitelor, ca să afle, mai apoi, motivul surâsului de pe fața celuilalt.

– După cum știi, am găsit chestii mișto în dosarele lucrătorului în argint. Iar doamna Bratu a confirmat că, prin 2004, a comandat pentru fratele dânsei două seturi de pandantive-alfabet, adică două pentru fiecare literă.

– Mda, puteam să jur, recunoscu Voinea. Ați întâlnit și nepotul?

– Nu, clătină Manta din cap. Nu era acasă. Doamna pleca la dentist când am apărut noi, am întârziat-o puțin și am plecat împreună. La ieșire, a încuiat și casa, și poarta. Clar, nu mai era nimeni înăuntru. Acum zi, tu ce-ai mai descoperit?

– De unde știi? ripostă Voinea.

– Ți se citește pe față, răspunse inspectorul întinzându-se spre paharul de cafea.

Manta rămăsese sprijinit de unul dintre birouri, preferând să urmărească în tăcere schimbul de replici al ploieștenilor.

– Bun... Deci știți că s-a găsit și a doua etichetă, cu Maia, însă comunicatul n-o menționa și ne-am gândit că e posibil să fi fost o scăpare, începu inspectorul Alex Voinea.

– Da, confirmă Manta, iar Matache aprobă dând din cap.

– Ei bine, m-au sunat colegii de la Câmpina. Eticheta a ajuns la laborator pentru că unuia dintre ei i s-a părut că, pe dos, între hârtie și folia de plastic ar fi un fir de păr, ceva. Ei bine, chiar era. Ce ne pot spune cu siguranță, acum, e că i-a aparținut unui bărbat. Al doilea pas ar fi realizarea unui profil genetic, însă proba e minusculă, foarte veche, deci va mai dura.

– Sunt șanse mari să fie al făptașului, zise bucureșteanul, cu speranța ivirii unei noi piste.

– Așa e, confirmă inspectorul Voinea. Șefii au decis să facem un apel la cei care locuiau în zona respectivă în anii 2000, dar și la cei care s-au mutat între timp. E posibil ca tocmai faptele din trecut să-i fi îndemnat să-și construiască acolo casele. Inițial, vom cere benevol câte o probă de ADN și vom alcătui o bază de date. Când va fi gata profilul probei, le vom trimite spre comparație.

– S-ar putea să dureze ceva, zise Matache. N-aș vrea să vă retez entuziasmul, însă logodnica mea lucrează la Institutul Mina Minovici, în București. Chestiile astea durează, e vorba de reactivi, de timpi de așteptare...

– Da, știm, zise Voinea, dar tot e mai bine decât nimic. În paralel, mai verificăm listele cu dispariții. Oricum, pe lista celor la care vrem să apelăm sunt și cei doi pe care abia i-ați vizitat. Tatăl fiind decedat, ne-ar putea ajuta câte o probă de la fiu și soră. Vreți să participați? întrebă, întorcându-se spre Matache.

– Sigur!

– Bine, atunci demarăm formalitățile și vă chemăm când se vor prezenta la secție, continuă polițistul.

– Aș avea o rugăminte, plusă bucureșteanul.

– Orice! îl asigură Voinea.

– Dacă s-ar putea, mi-aș dori să participe și superiorul meu, comisarul Anton Iordan. Prin el ținem legătura cu doamna doctor psihiatru.

– Bine-nțeles! Cu cât mai mulți, cu-atât mai bine, răspunse Manta din partea ploieștenilor. Vom cere aprobarea domnului comandant, dar nu cred să fie vreo problemă.

– Mulțumesc! Dar, înainte de a pleca, aș vrea să vă cer o părere, adăugă Matache. Oare n-a avut un plan de la bun început sau n-a vrut să dea de bănuit? Vreau să spun: într-un an, sunt trei luni care încep cu litera I, dar niciuna care să-nceapă cu V, sau Z, sau W. De ce-a luat două seturi alfabet, când erau litere pe care n-avea să le folosească niciodată?

– M-am gândit și eu la asta, răspunse Voinea. Cred că n-a vrut să dea de bănuit. Probabil, după un timp, ar mai fi comandat altele. Oferind surorii un motiv similar: că nu întâlnise femei ale căror nume să înceapă cu Y, sau cu W.

– Sau, poate, mergea un timp pe lunile anului, apoi schimba regula, plusă Manta.

– Posibil, dar greu de crezut, preciză bucureșteanul. Criminalii în serie nu prea-și schimbă regulile din mers.

*

Miercuri, 10 decembrie 2025, Ploiești

De o parte a mesei fuseseră invitați Andrei și Doina Bratu. De cealaltă, se așezaseră inspectorul Voinea, inspectorul principal Matache și comisarul Iordan. Manta primise ordin să-și ajute colegii din Câmpina la colectarea probelor de ADN.

Fără să pară că l-ar studia, comisarul privi, în treacăt, figura tânărului. Îmbrăcat cu haine de firmă, sigur pe el, se uita pe fereastră, cu un aer ușor obraznic, de parcă cineva îl întrerupsese dintr-o activitate importantă și aștepta să plece. Șaten, tuns scurt, cu ochii de un albastru aproape gri, ca oțelul, Andrei lăsa impresia unui tânăr inteligent, plătit cu un salariu mult peste medie. Și foarte politicos, pe deasupra, având în vedere că-și ținuse mătușa de braț la intrarea în cameră, îi trăsese scaunul și se așezase abia după ce femeia se instalase comod. Doina Bratu nu lăsa să se vadă c-ar fi avut nevoie de ajutor, dar se bucura de sprijinul nepotului. Îmbrăcată tot cu o haină de blană, purtând o poșetă cu etichetă de renume, părea să se bucure de o perioadă liniștită și îndestulată.

– Bună dimineața, spare tăcerea inspectorul Alex Voinea. Vă mulțumim că ați răspuns apelului nostru. Avem nevoie de ajutor pentru un caz mai vechi.

– Cât de vechi? întrebă Doina Bratu.

– În jur de douăzeci de ani, răspunse polițistul, ridicând ochii din dosarul de pe masă.

– Atunci de ce l-ați chemat și pe nepotul meu? Era un copil atunci.

– Da, știm, interveni comisarul. Nimeni nu e acuzat de nimic. Solicităm ajutor populației pentru compararea unor probe din niște cazuri nesoluționate. Știți, probabil, apelul național referitor la rămășițele umane găsite în apropiere de Câmpina, la marginea localității unde locuia fratele dumneavoastră.

– Așa, și? Care-i legătura? Vreți să spuneți că fratele meu a fost un criminal? ripostă femeia, dând să se ridice.

Matache îi făcu semn să rămână pe scaun și îi întinse o sticlă cu apă. Andrei o ajută să-i desfacă dopul, iar Doina Bratu bău, rar, câteva înghițituri. Inspectorul principal îi zâmbi, încercând s-o liniștească, apoi spuse calm:

– Doamnă, prin alte țări, oamenii oferă de bună voie probe de ADN, tocmai pentru a îmbogăți baza de date a poliției. De fapt, asta îi ajută să nu fie acuzați pe nedrept, dar și să salveze alți nevinovați.

– Nu înțeleg, recunoscu femeia.

– E simplu, continuă bucureșteanul. Ne oferiți, dumneavoastră și nepotul, câte o probă de salivă, iar fratele dumneavoastră rămâne cu onoarea nepătată și noi vom căuta pe altcineva. Sau, în cazul în care există suspicinea că refuzați dintr-un motiv care ar îngreuna ancheta, putem obține un ordin judecătoresc. Într-un fel sau altul, obținem probele, încheie polițistul zâmbind.

Îngrijorată, femeia își privi nepotul. Acesta își puse palma peste mâna ei, încuviință din cap de câteva ori și-o liniști spunându-i doar:

– Nu ai nimic de ascuns.

– Asta înseamnă că pot chema colegii de la laborator, zise inspectorul Voinea și formă un număr scurt pe telefonul fix.

Până la intrarea bărbaților cu halate și truse de recoltat probe, în cameră se lăsă tăcerea. Andrei Bratu privea tot pe geam, ignorându-i pe ceilalți, mătușa lui ofta încet frângându-și mâinile, iar polițiștii pregăteau actele ce trebuiau semnate.

Procedura dură mai puțin de două minute; semnarea hârtiilor, la fel. Plecarea celor doi nu avu loc în termeni tocmai cordiali, întrucât niciunul dintre ei nu răspunse la salutul gazdelor. Nepotul îi oferi mătușii brațul, aceasta se agăță de el și ieșiră, împreună, pe ușă. Voinea expiră îndelung și șopti:

– M-au trecut toți fiorii! Ce ochi poate să aibă copilu-ăla!

Iordan îl bătu pe umăr:

– Copil era acum douăzeci de ani! Dacă veți găsi ceva, mi-ar plăcea să fiu de față când îi confruntați.

– Nici nu se pune problema să lipsiți! îl asigură ploieșteanul.

*

Miercuri, 30 decembrie 2025, Ploiești

Comunicatul Institutului Mina Minovici fusese foarte scurt: "Există o potrivire de 99,9% cu proba notată AB-PL1 și de 45,5% cu proba notată DB-PL2." Asta pusese pe jar polițiștii din Prahova, în timp ce colegii lor din țară așteptau identificarea suspectului, pentru a continua ancheta. Cu o seară înainte, comisarul Iordan și inspectorul principal Matache primiseră mesajul: "Avem două potriviri. Am convocat persoanele de interes mâine dimineață. Vă așteptăm la locul știut. Inspector Voinea."

În camera inspectoratului de poliție din Ploiești părea să se reediteze prima întâlnire cu familia Bratu. Diferența era că fuseseră adăugate două scaune, unul pentru inspectorul Manta, unul pentru șeful Serviciului de Investigații Criminale.

Andrei Bratu își conduse mătușa spre masă, îi ținu scaunul, apoi se așeză și el. Se uită atent la cei prezenți în timp ce inspectorul Voinea făcu prezentările. Tot acesta ceru, din priviri, încuviințarea șefului și împinse spre cei doi o foaie printată, cu sigla institutului de medicină legală.

– Avem rezultatele oficiale. Proba din anchetă se potrivește cu cele oferite de dumneavoastră, specialiștii ne asigură că domnul Andrei este fiul suspe… persoanei respective, iar doamna Doina – sora acestuia. E posibil ca mostra găsită de noi să fi ajuns acolo întâmplător, fără nicio legătură cu fapta. Vom demara o anchetă cu privire la activitatea domnului Bratu în ultimii ani de viață. Așa cum spunea colegul meu mai deunăzi, scopul nostru nu e să acuzăm cu orice preț, ci să ne asigurăm că protejăm nevinovații.

Greșise intenționat, repetase de câteva ori bâlbâiala cu menționarea termenului "suspect", știind că are o greutate mai mare, pentru civili, decât "persoană de interes".

– Mă scuzați, dar chiar nu înțeleg! sparse tăcerea Doina Bratu. Fratele meu a fost un erou pentru mine! Pentru fiul lui, la fel! A crescut singur, timp de doi ani, un copil. N-a cerut ajutor de la nimeni! A fost mamă și tată, a muncit pe brânci… Nu înțeleg cum îl puteți acuza de așa ceva! Doar pentru că ați găsit chestiile alea de argint?! Nu, nu, e inacceptabil, eu solicit un avocat!

– Doamnă, interveni șeful serviciului, așa cum v-au explicat colegii mei, doar proba aceea îl incriminează. Și, tot așa cum vi s-a spus, e posibil să fi ajuns acolo accidental. Ancheta va face lumină în cazuri și vă asigur că vom afla ce s-a întâmplat. Sunteți aici pentru că era de datoria noastră să vă informăm.

Doina Bratu începu să plângă, acoperindu-și fața cu palmele.

Cu ochii de culoarea oțelului, Andrei îl fixa pe comisarul Iordan. Acesta îi susținu privirea chiar și atunci când, păstrându-și chipul imobil, tânărul puse pumnul drept pe masă, îl deschise și, în podul palmei, le arătă pandantivul cu litera A. Spuse clar, răspicat, asigurându-se că fusese înțeles:

– L-am împins. Am salvat-o pe Augusta.

Pentru o clipă, încăperea se prăbuși într-o liniște de gheață, de parcă toți și-ar fi ținut respirația, încercând să-și imagineze ce se întâmplase cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Inspectorul principal Matache se scutură ca de un fior și deschise grăbit unul dintre dosarele din fața lor. Îl răsfoi, iar când găsi informația căutată, șopti de parcă s-ar fi temut să accepte adevărul:

– Bărbatul a fost găsit în beci vineri, pe 2 septembrie. Data decesului a fost estimată cu trei-patru zile mai devreme, adică la finalul lui august. Când Augusta ar fi trebuit să dispară.