Am participat la lansarea din București, aproape de Cișmigiu. A fost cam așa: Doina Ruști, Lidia Bodea și Roxana Dumitrache în față, în dreptul a trei mese lipite. O librărie plină ochi. Prin ferestrele late pătrundea zarva moderată a serii bucureștene. Umbra unui girofar, eventaiul farurilor aprinse, siluete îngemănate. Și-un strop de ceva ce pare blasfemie, dar care se închega în mintea mea: oare doar persoanele din față contează, ele sunt vedetele și în jur e simplă butaforie? Rolul de cititor o fi unul de simplu martor?

Se pot adresa întrebări din public. Am și eu o curiozitate, fierb în zeama emoției care mă cuprinde când trebuie să vorbesc într-un grup mai mare. Fac un semn discret, dar sunt alții care ridică mâna mai energic. Microfonul nu ajunge la mine.

Oricum era o curiozitate stupidă, de cancan. Se pot spune lucruri mai inteligente despre romanul ăsta. Carte pe care o am acasă, pe care am citit-o, am strâns-o în mâini, am mirosit-o.

Nu am doar curiozități, am și păreri, am bolduri înfipte în creieri și fluturi care-mi zumzăie în ureche.

Cartea asta mă însoțește. Și hai să fim serioși, chit că mi-e rușine s-o spun în public, dar romanul ăsta e și-al meu. Ok, Doina Ruști scrie sus pe copertă. Și ce!? Cartea a intrat în casa mea, în mintea mea, e acolo pe raft. Nu e în vizită, nu suntem într-o relație în care ea îmi ține vreo prelegere de academician. A stat cu mine pe canapea când m-am înfofolit, dimineața, în pătura scămoșată și plină de păr de pisică. A stat lipită de cana de cafea, fără să sară stropi pe ea. A stat cu mine în tramvai, la birou, pe stradă, chit că rămăsese acasă.

Cartea asta e și-a mea, așa că nu-mi pasă de drepturile de autor. Nu poți să susții că ai scris asta și asta despre tine, că ți-ai rupt din suflet și din memorie, și te privește doar pe tine iar cititorii sunt niște simpli martori. Nu poți să tai o fereastră în pieptul meu de cititor și-apoi să zici: hai, pa, ne vedem la următorul roman!

Nu mă interesează teoria literară, părerile criticilor, nici măcar opiniile autorului. Ai dat drumul cărții din colivie? Zi-i adio. Personajele astea mi s-au învârtejit în minte, s-au amestecat printre amintirile mele, fac parte din umbrele și luminile pe care le iscă imaginația mea. Asta-i puterea de cititor! Nu sunt doar un client, un cumpărător, un bon fiscal, un punct adăugat vânzărilor. Am cărți citite pe care mi-am trecut numele. Nu-s grămezi sau stive. Căci multe tipărituri se usucă precum stropii de ploaie pe caniculă.

Dar altele rămân. Cresc. Îmi dau putere. Mie, nu autorului. Sunt cititor, ridic brațul și dau semnalul revoluției. Cititori, săriți de pe fotolii și canapele, de pe bănci și scaune murdare de tramvai. Săriți și înțelegeți ce putere aveți. Sunteți căpitani, antreprenori, oligarhi, dictatori, preoți, stăpâni, credincioși, magicieni. Luați cărțile în mâini, ridicați-le în lumină și-o să vedeți că vă apare numele acolo. Nu pe toate, doar pe alea importante.

Mai dau să ridic o dată mâna. Dar mi-e rușine, așa că renunț. Revoluția mea de cititior se poartă în tăcere. Aș fi vrut să întreb cum e posibil să-ți amintești un an întreg în detaliu, în totalitate. Așa scrie în Ferenike și cred în adevărul absolut al acelei afirmații, chit că m-ar contrazice până și autorul. Cât de mult trebuie să suferi, cât de tare trebuie să iubești ca să-ți amintești un an întreg? Aici e cheia romanului, forța lui, modul în care depășește statutul de simplă colecție de amintiri.

Librăria Humanitas de la Cișmigiu, București. Lansarea romanului Ferenike de Doina Ruști, Humanitas, 2025