Unești două puncte pe care le-ai marcat simbolic pe hârtie, sau doar în mintea ta, cu "A" și "K" (de la Katy, să zicem). Pentru asta folosești un creion, un stilou, un marker, orice instrument e bun la urma urmei. Nu contează că spațiul alb nu e un gol absolut, că tu legi de fapt o puzderie nesfârșită de punctișoare, de "poziții" minuscule, care se înșiruie între cele două litere ale alfabetului. Contează doar punctul de pornire și cel terminus, startul și finișul. Traseul între ele trebuie să fie cât mai direct, asta e important pentru tine. Linia ta dreaptă e o direcție. Și o demarcație. Un fir călăuzitor, ca-n povestea Ariadnei pe care ți-am spus-o într-o seară. O șosea. O bandă galbenă "nu treceți…", cum vezi în filmele polițiste americane. O margine de câmp. O balustradă de balcon. Sau chiar o cicatrice lungă – cum ți-a rămas și ție sub genunchiul stâng, de la căzătura aia de pomină. Ar putea fi oricare din astea.

Acum… Dacă e să tragi o dreaptă fără ajutorul unei rigle, trebuie să știi să glisezi corect pe foaie. Pentru asta ai nevoie de o mână fermă. Și de un control bun al încheieturilor umărului și cotului.

Iar tu, Ana-Casiana, ai un control excelent. Așa ai reușit să dai de mine.

Fetița nu-și exersase niciun pic mișcările mâinii. De cum intrase în cabinetul terapeutei, se pornise să deseneze pe niște coli A4 goale, pe care le găsise împrăștiate pe o masă joasă din plastic. Parcă se născuse trasând drepte. De fapt, căpătase mania asta la un an... după. Se apucase direct, fără să facă înainte rotocoale-inimioare, ca alți copii. Ana-Casiana desenează linii drepte mai tot timpul. Chiar și noaptea, când se trezește brusc, de parcă cineva i-ar da un ghiont. Se repede la blocul de desen "Artist Paper" pus la îndemână pe biroul ei școlăresc și trage rapid câteva linii. De obicei, mai întâi împarte pieziș foaia de hârtie în două (suprafețele nu trebuie să fie musai egale), își delimitează un anumit spațiu de lucru. Apoi, în partea aleasă, începe să traseze paralele. Pe verticală, pe orizontală, oblice, de sus în jos, de jos în sus, de la dreapta la stânga – oricum, numai drepte să fie. Liniile înfloresc mănunchi pe hârtia albă, după o logică știută doar de ea. Uneori, se retrage într-un colț de foaie ca să răpăie rapid drepte scurte și dese, întretăiate la 90 de grade cu altele identice. Îi iese o hașură care înghite colțul de pagină. Mâna ei glisează pe foaie cu îndărătnicie.

Cosma a dus-o la psiholog pe la mijlocul clasei a doua, când Ana-Casiana hotărâse că blocul de desen nu-i mai era suficient. Linii drepte, paralele sau în echer, apăruseră peste noapte deasupra patului ei. În scurt timp, peretele citron al dormitorului se umpluse de niște ciulini spinoși și curcubeie țepoase, colorate alandala. Pentru astea folosea acum nu doar creioane, ci și markere sau crete, alese parcă fără noimă din trusa ei de colorat. La prima întrevedere, Camelia își cuprinsese între policar și index nasul prelung, ca o trompă de fluture colibri, și începuse să se maseze gânditoare. Ana-Casiana nu părea un "copil-problemă", sigur nu unul cu "nevoi speciale" cum erau mai toți cei care-i veneau la cabinet. Doar desena linii încontinuu. O stereotipie pe care ea, personal, n-o întâlnise nici în anii de practică, nici în literatura de specialitate. Avea o mulțime de lucruri de descâlcit, de interpretat corect. Înainte de diagnostic. Înainte de vreun fel de terapie. Camelia își potrivise pe nas o pereche de ochelari cu niște rame cateye roz-piersicat, pe care îi purta în prezența copiilor "înstrăinați", pentru a le deschide o ușiță de atenție înspre ea. Din spatele lentilelor decorative observa cu un interes clinic concentrarea Anei-Casiana, ușurința cu care manevra creionul pe foaie, dezinteresul ei pentru jucăriile plasate îmbietor în jur.

— Tu vezi astea undeva, înainte să desenezi? a întrebat-o într-un târziu.

— Sunt niște linii, a punctat sec fetița. Da, le văd.

— Unde?

— Acolo.

​ "Dicteu subconștient? Desen proiectiv? Divinație onirică?" Terapeuta a apăsat mental butoanele câtorva concepte de manual. La astea a adăugat "pareidolie inversată" – o sintagmă inexistentă, de unde-i venise?, dar interesantă, se cerea aprofundată. "Nimic concludent deocamdată", a amânat ea orice ipoteză pe mai târziu.

— În mintea ta?

Ana-Casiana nu i-a mai răspuns. Și-a văzut de liniile ei, atingându-și cu vârful limbii buza de sus. "Înverșunare reținută. Compensează ceva", a continuat Camelia să observe. Apoi a presat ușor, cu glas tare:

— … Visezi liniuțele astea?

Fata a dat nepăsătoare din umeri, dar a privit-o fix, ridicând ochii din foaie: unul azuriu candid și celălalt, o volbură întunecată. Terapeuta a clipit de câteva ori, luată prin surprindere. Îi remarcase din prima heterocromia, dar acum căutătura aia desincronizată îi părea ca de pe altă lume. "Liniile sunt modul în care încearcă să-și restabilească un echilibru pierdut. Sau măcar să îngrădească... o dezordine toxică", își spuse Camelia. În ședințele următoare, avea să-i testeze toate ariile – inclusiv cognitiva și verbala, care păreau funcționale. Dar, mai ales, o va observa temeinic… "în stare de libertate". Desenând, adică.

Terapeuta își luă clipboardul subsuoară și ieși în holul circular pe post de sală de așteptare. Cosma o urmărea îngândurat pe Ana-Casiana prin geamul semitransparent.

— Acum ar trebui să-mi răspundeți dumneavoastră la niște întrebări... pentru anamneză și evaluare. Se poate?

— Vă rog, zise prudent tatăl.

Camelia se așeză la un scaun distanță de el.

— Mai întâi, aș vrea să-mi povestiți mai multe despre accidentul mamei. Știu că...

— Acum trei ani, Caterina se ducea la un seminar HR la Constanța, o întrerupse Cosma aproape grosolan. A intrat într-un parapet, s-a răsturnat într-un șanț și s-a rostogolit până-n câmp.

Trase aer în piept și luă povestea de la capăt, cu o sumedenie de amănunte, cu inflexiunile și chiar cu elipsele șovăitoare pe care își imagina că interlocutoarea le aștepta de la el.

— Fordul i s-a făcut zob, un pachet de fiare. S-au găsit urme de sânge. Nu i-au găsit însă... trupul. Au căutat câteva zeci de metri în jurul mașinii, pe urmă au scormonit tot câmpul, ba au trecut și de cealaltă parte a șoselei. Au venit echipaje locale. De județ, cu câini. Apoi au chemat criminologi din capitală. După câteva luni, au rărit cercetările la fața locului. Cică urmăreau o pistă... Accidentul ar fi fost provocat de alt șofer, care fugise fără urmă. A trebuit să răspund și eu la o mulțime de întrebări, m-au tot chemat, au venit peste mine... Dar eu n-aveam ce să...

Cosma făcu o pauză mai lungă și închise ochii. Atenția tăcută a Cameliei îl irita.

— Nu au descoperit făptașul. După vreun an și ceva, au suspendat tot, cazul a fost trecut la "reci". Iar soția mea... A trebuit să ne resemnăm cu nenorocirea asta.

Terapeuta nota totul cu acribie.

— Ei ce i-ați spus?

— Ce se spune de obicei: că maică-sa a plecat într-o călătorie lungă. Acum vreo doi ani a aflat, de pe la școală sau o fi auzit prin vecini, nu știu... M-a pistonat, și-a tot bocit până când... A trebuit să-i povestesc cumva.

Camelia își pregătise și-un chestionar. Cosmin se strădui să răspundă disciplinat, deși unele item-uri i se părură aberante, ba în câteva rânduri simți că i se urcă sângele la cap ("Are voie asta să mă-ntrebe așa ceva?) și-i vine s-o...

— În vânzări. Coordonez o echipă de telemarketing.

— Eram la birou când…

— Da, mai stau nopțile. Făceam niște rapoarte pentru…

— Da, am avut și bonă o vreme.

— Nu i-am reproșat nimic, doar am renunțat la ea.

— Nu, n-am cătușe, bici, de-astea! Nu practic jocuri sexuale acasă!

— Ne mai ciondăneam... da’ nu prea apucam să ne vedem suficient pentru asta.

— N-aveam amante! Nici la serviciu, nici în afara lui. N-am eu timp de...

— Ana? Se poate să fi ridicat tonul la ea de câteva ori.

— O singură dată i-am tras o palmă ușoară, la fund. Nu! De obicei "n-o altoiesc".

— Cum adică rigle, curele, prostii?? Am zis că nu!

— De câțiva ani n-am mai invitat pe nimeni acasă...

— Nu, nu fac niciun tratament!

— Anei îi dau medicamente doar când răcește. La prescripția pediatrei.

— "Nefiresc de laconică pentru vârsta ei" mi-a zis învățătoarea. Ce-o mai însemna și asta.

— Și cică-i spun "Liniuța" la școală.

— Prietene? Nu prea cred. Dar s-ar putea să nu le știu eu.

Și tot așa, parcă nu se mai termina... Într-un final, Camelia închise interogatoriul cu un zâmbet profesional. Apoi își consultă sumar notițele, continuând să-l studieze pe Cosma cu coada ochiului. Părea răvășit. Se înroșise la față, avea broboane pe frunte. Chiar și așa, bărbatul își trase-n jos mânecile lungi ale cămășii office. Apoi își tot aranjă o vreme manșeta de la dreapta. Dincolo de sticla semitransparentă, fetița desena nestingherită. Linii după linii.

La următoarele întâlniri, Ana-Casiana urmă aceeași rutină, cu mici variații. Se instala în "puful" ei, un bean bag portocaliu orientat spre fereastră, pe care-l prefera scăunașului movuliu sau celui pictat manual din preajmă, și începea să traseze linii drepte în carnetul dat de terapeută. Catadicsea să răspundă la întrebări, isteț, dar expeditiv. Nici atunci nu se oprea din desenat, iar mâna ei nu se poticnea în vreo linie. La sfârșitul întrevederii, terapeuta studia cu luare-aminte planșele Casianei; pe urmă îi vâra notesul în mapa cu fișele de observații, în care mai strecura câte o constatare.

— Deci, v-ați lămurit ce-are? o interpelă Cosma cu neastâmpăr, la sfârșitul celei de a patra ședințe. E nevoie de vreun tratament?

— Dacă vă referiți la medicație, nu cred că e cazul. Cât privește evaluarea... E în plin proces.

Din nou, Camelia își masă ușor șaua nasului.

— Dreptele pe care le desenează pot fi niște linii de fugă. Apoi, ea le face în toate sensurile, ceea ce complică oarecum situația. Uneori le înghesuie într-un colț, iar asta înseamnă că...

— Habar n-aveți, nu? o șfichiui bărbatul cu vorba și uitătura.

— Să știți că nu trag de timp...

— Eu stau cam prost cu timpul! se răsti Cosma și nările îi fremătară ușor. Am treabă multă, necazuri la job, mi-e greu să...

— Trebuie să găsiți o soluție, îl întrerupse plat Camelia. Deocamdată, e prea devreme pentru diagnostic. Casiana e un caz aparte. Mă intrigă anumite lucruri... În fine, îi urmăresc cu atenție evoluția.

— Evoluția e că și-a extins muralul prin toată casa! țipă Cosma, iar roșeața din obraji i se-ntinse în jos, pe bărbie și grumaz. A decorat holul, sufrageria și debaraua cu linii colorate. S-a strecurat printre cutiile și vechiturile din balcon cu liniile ei de rahat! Mi-a atacat până și setul Parker, a reușit să rupă penița stiloului, să zgârie pereții, să împroaște cu cerneală peste tot...

Camelia schiță o jumătate de pas înapoi, într-o postură de gardă, dar Cosma se replie ca la comandă. Întoarse capul spre geamul semitransparent. Ridică privirea dincolo de Ana-Casiana, dincolo de ferestrele care dădeau spre o curte interioară, cu arbuști ornamentali și spații de joacă. Dincolo era un teren buruienos, care hârtopea vreun kilometru și mai bine, apoi se târa leneș în sus, spre un soi de tăpșan. Pe acolo treceau niște linii de cale ferată. Se vedeau stâlpii de înaltă de tensiune, se ghiceau sclipirile metalice ale unor șine de tren, iar peste drum, două clădiri turn din oțel cu sticlă se lăsau înghițite de un smog gălbui. Cu ochii în zare, Cosma își duse mâna la mâneca dreaptă a cămășii în carouri, pe care o luase șifonată pe el. Smuci de manșetă în jos, până la jumătatea palmei. De data asta, Camelia apucă să-i vadă capătul unei cicatrici cu margini purpurii. Semnul rămas de pe urma unei răni probabil adânci și nu tocmai vechi părea să i se lungească mult în sus, pe antebraț.

— Casiana nu e neurodivergentă, spuse ea împăciuitoare.

— …

— E tipică, complet funcțională.

— Foarte deșteaptă, își traduse Cosma.

— Cu un IQ peste medie, dar nu asta spun. Nu are probleme neurologice. Și nici vreo tulburare de spectru, cum bănuiați la început. Trece mai degrabă printr-o destabilizare, cu care trebuie să lucrăm... Împreună.

Bărbatul întoarse spre ea o privire care încă-i hoinărea aiurea.

— Știți, copiii simt mai sincretic decât noi, continuă femeia. Și pot înțelege mai mult decât cred adulții. Uneori pur și simplu știu.

Cosma tresări ușor.

— Ce știu, adică?

Camelia nu-i răspunse, dar făcu mental un comentariu pe care urma să-l treacă în fișa de observație. Apoi anunță abrupt:

— O să încerc să schimb puțin rutina, măcar data viitoare.

Își propuse ca întâlnirea următoare să aibă loc în prezența altor copii, grup de lucru l-a numit, și în afara programului, într-o zi de duminică. O procedură neconvenționala și, clar, nu lipsită de riscuri. Convocă doi dintre micii pacienți pe care-i avea în terapie, urmând ca o fostă colegă, consilier psihologic într-o elementară obișnuită, să vină în ziua "intervenției" însoțită de alți trei copii aproape-tipici. Atunci când sosi Ana-Casiana, holul de primire forfotea deja de părinți care se vedeau între ei pentru prima oară, unii nemulțumiți că fuseseră smulși din tihna duminicală, alții pur și simplu nerăbdători să vadă ce va urma. "Liniuța" s-a strecurat printre ei, dar s-a oprit fâstâcită în ușa cabinetului: ceilalți copii se coțobăneau pe scăunelele colorate și pe masa de plastic sau își făceau de lucru cu jucăriile înșirate pe jos. Îi invadau haotic teritoriul. S-a îndreptat cu pași nesiguri spre "puful" ei. Și-a luat discret în stăpânire spațiul și blocnotesul. Tocmai se pregătea de desenat, când terapeuta bătu ușor din palme:

— Atenție la mine, astăzi ne jucăm toți în curte! Luăm cretele colorate, mingiuțele cu țepi și beculețe și ieșim afară. Afară-i soare, frumos, a venit primăvara! Hai și tu, Cipi. Și tu, Ana-Casiana.

Fetița ieși în curte dezorientată, dar într-o clipă hotărî să nu bage pe nimeni în seamă, ca mai înainte. Înșfăcă un baton de cretă roșie dintr-o coșuleț de răchită și trasă cu mișcări precise două drepte paralele. Pe tartanul din cauciuc cenușiu, liniile delimitau interior un soi de pasarelă, lungă de vreo doi metri. Ceilalți copii se-mbrânciră ca să ajungă și ei la crete, apoi care pe unde să se apuce de colorat. În scurt timp, toți se străduiau să umple spațiul dintre marginile roșii, încălecându-le pe alocuri, fiecare după pricepere. Chiar și încetinelul Cipi se căznea, mai într-o margine, să-ngălbenească o amoebă peste soarele albastru al altcuiva. Curcubeul de culori de pe jos isca înghionteli voioase.

— Și-acum mergem toți pe bandă! zise deodată Ana-Casiana, făcându-și ochii roată peste capetele celorlalți.

— Ca pe banda de la sala de sport, o ajută Camelia.

— Da-da, unul în spatele celuilalt.

Copiii se încolonau, prinși în noul joc.

— Și când ajungem la capăt, ce facem? întrebă nedumerit un cârlionțat.

— Vă întoarceți de unde-ați plecat, da’ pe margine. Și vă suiți iarăși "pe bandă", sugeră terapeuta.

Ana-Casiana făcu un pas pe curcubeul cu margini roșii.

— Trebuie să ținem drumul drept, îi îndemnă ea pe ceilalți. Așa spune mami.

În noaptea aia, Cosma s-a trezit în baie, cu lumina aprinsă. Nu-și amintea când se ridicase din pat, nici de ce se holba în oglinda mătuită de deasupra chiuvetei. Livid, abia se recunoștea. Apoi, dintr-o dată... niște imagini frânte îi țâșniră drept în față ca o arteziană. Proaspete, viscerale, insuportabile. Îl scurtcircuitau din cap până-n picioare și-i zgâriau retina. Întuneric. Autostradă, banda a treia. Gonește într-un hârb verde smolit cu parbrizul stropit de noroi. Sigur nu C-HR-ul lui hibrid. Un panou-bornă 70. Un parapet metalic drept nesfârșit. Un Ford roșu, prima bandă. Hârbul se năpustește. Izbitură. Scrijelit fiare de fiare. O fracțiune de secundă. O eternitate. Glisiera străpunge caroseria roșie. Fordul se răstoarnă peste acostament. Rigolă. Se rostogolește iar. Și încă. Marginea dreaptă a unul lan. Rapiță sau ce-o fi. O femeie la volan. O recunoaște înainte. Profil concentrat asupra drumului. Un tip pe scaunul "mortului". Mai înalt c-un cap. Tern. Nu-l știe. Apasă accelerația. Mâinile strâng volanul. Trag scurt dreapta. Ochi injectați de furie. Și-i simte. Parbrizul se crapă. Geam dreapta. Sar țăndări. Un triunghi mare de sticlă. Se desprinde. Se înfige. Retează de sus până jos. Huruit. Hârșâit. Horcăit. Sânge. Șuvoi.

Dintr-o dată, Cosma nu-și mai văzu reflexia în oglindă. Baia dispăruse, la fel și fața lui lividă. Și furia, și coșmarul ăla însângerat. Fusese doar un coșmar, nu? Și totuși, de ce-l durea, îl durea și-l ustura, așa de tare…? Își puse brusc palma stângă peste antebrațul drept. Făcu ochii mari, înspăimântați. Simțise ceva în preajmă, o prezență... Icni înăbușit și aprinse veioza de la capul patului.

Ana-Casiana mâzgălea, în beznă, peretele de lângă fereastră. Cosma se holbă la fiică-sa, apoi la desenul ei: trei linii radiale. Niște raze de soare, doar că făcute cu un marker negru.

Obținuse în grabă o scutire medicală de la pediatră și o dusese la țară. Avea o verișoară acolo, Cristina, la care o mai trimitea când canicula devenea de nesuportat în oraș. Dar acum mai erau două săptămâni până la vacanța de primăvară, iar el nu-și vedea capul de treabă și la job, și acasă. Dis-de-dimineață, primise un telefon care-l dăduse peste cap. Ana-Casiana lipsise peste noapte. Apăruse în prag când se crăpa de ziuă, "venind de cine știe unde".

— Mi-a zis că a luat-o Katy pe câmp, să-i arate ceva, gâfâi Cristina în receptor.

— Cine dracu-i Katy? făcu Cosma.

— Prietena ei imaginară, naiba știe... Îi cunosc pe toți copiii de-aici, nu-i nicio fată cu numele ăsta, Katy.

Cosma se azvârli în mașină și, în nici două ore, ciocăni la ușa verișoarei lui, înșfăcă fata cu calabalâc cu tot, goni tot drumul de întoarcere depășind limita regulamentară, ba chiar pe contrasens când intrase în traficul gâtuit al capitalei, și o depuse în apartamentul lor de bloc. Unde toate erau alandala, căci Cosma se apucase de văruit de unul singur. De la un capăt la celălalt.

— Gata, nu mai mergem nicăieri. Și nu mai tragem linii, scrâșni el apăsat. Ok?

— … Ka, răspunse fata monosilabic.

În dormitorul care fusese al părinților ei, Ana-Casiana privi cu luare-aminte cele trei raze de soare negru:

​ — Peste alea nu văruiești, comandă sec. Pe-alea nu le ștergi…

Apoi o zbughi în camera ei. Își regăsi în grabă "Artist Paper"-ul în vraful neglijent de maculatoare și se ghemui sub fereastră, cu blocul de desen în brațe și genunchii strânși la gură, mormăind pentru sine:

— … cum ai vrut s-o ștergi pe ea.

Camelia își scoate ochelarii și studiază cu atenție noul desen făcut Ana-Casiana. Vâltoarea din ochi, unul azuriu și celălalt întunecat, i s-a domolit. Fata spune ceva, scurt și cumpănit. La un moment dat, terapeuta iese din cabinet și se așază lângă Cosma. Îi întinde foaia de hârtie. În locul unde până de curând erau întretăieri și hașuri, acum e o dreaptă lungă, întreruptă de un "glonț" tipografic: – • –. Împrejurul semnului, albul foii e acoperit meticulos cu galben de cariocă.

— N-a mai colorat până acum, e-o premieră, constată Cosma.

— Iar linia e întreruptă de un bullet. … Spuneți-mi, Ana știe cumva Morse?

Bărbatul ridică nehotărât din umeri. Își ia ochii de la foaie, fără o vorbă.

— Au apărut și alte elemente în premieră, continuă Camelia. Ana-Casiana mi-a povestit câte ceva... Punctul ăsta ar fi locul prin care ea "a intrat în câmp". S-a întâlnit acolo cu cineva pe nume Katy. Cine-i Katy?

Cosma aruncă o uitătură hăituită pe planșă.

— Vreo prietenă imaginară poate, habar n-am. Iar ăsta… galben… cică-i câmpul?

— Da.

— … Un lan de floarea-soarelui? se schimbă el la față.

— Mai degrabă rapiță, la cum arată.

Camelia schițează un zâmbet:

— Și aș zice că punctul ăla e chiar Ana-Casiana. A reușit "să spargă" linia dreaptă.

Face un pas lateral, spre ușa cabinetului.

— Mi-a mai spus că toți se înșală. Sau vor s-o păcălească. "Mai ales tata" – o citez. E sigură că mama ei nu a murit.

*

Stă sprijinită cu coatele de balustradă. Dincolo de casele piemonteze cu un nivel, se vede în zare linia dreaptă a orizontului, acum înroșită de amurg. Până acolo se întinde câmpul compartimentat rectangular în culturi de cereale și de legume. Undeva la mijlocul distanței, înspre dreapta, un mic povârniș doldora de crăițe galben citron sparge monotonia orizontalei.

— Îți aduc ceva dinăuntru, Katy?

Un bărbat înalt, cu un păr șaten crescut în neorânduială, se ițește în pragul terasei:

— Vrei și tu o bere? Sau un Bellini?

— Nu, nimic, mulțumesc.

Katy își duce din reflex mâna la cicatricea care-i brăzdează pe diagonală obrazul stâng, de la colțul ochiului până dincolo de bărbie. Își pune ochelarii Jackie Ohh, deși lumina nu mai are putere, și se lasă moale în balansoarul de două persoane. Începe să scroleze pe telefon de sus în jos și înapoi, de jos în sus. Caută ceva anume. Găsește. Se uită cu atenție la instantaneul făcut în nocturnă. O fetiță străbate miriștea cărăruită dintre două lanuri abia încolțite. E singură. Nu pare să se teamă de întuneric, de pericole nevăzute. Privește drept înainte. Merge cu o țintă precisă. Caterina zâmbește și-și trece degetul arătător peste imaginea de pe ecran. Fata pare că se îndreaptă spre ea. În linie dreaptă.