Ritmurile de manele se auzeau din ce în ce mai aproape și îi invadau cu atât mai mult gândurile cu cât se apropia de ceea ce toți numeau "oborul de sâmbătă". Era bucuria și plăcerea lui vinovată de a se pierde prin zgomotele mulțimii ce se aduna la fiecare final de săptămână undeva pe malul unei ape ce își purta mirosul greoi dincolo de porțile caselor și de zidurile blocurilor din margine de oraș. Venea des pe aici. Îi plăcea să se uite. Să se uite și să vadă cealaltă lume: cea de dincolo de muzica dată la maximum sau strigătele uneori disperate ale vânzătorilor ambulanți. Descoperea mereu semnele unei existențe ce părea definitiv pierdută și pe care avea senzația că astfel, prin simpla contemplare a vreunui obiect vechi, a vreunei inscripții pe o bucata de tablă ruginită ar putea-o recupera și reface.

Vlad nu era colecționar. Sau, cel puțin nu era un simplu colecționar. Rareori pleca din spațiul oborului cu câte vreun obiect. De cele mai multe ori o carte sau două. Săptămâna trecută se tocmise aprig pentru un cuțit. Ce-i drept, era un cuțit frumos: cu prăsele din corn de căprior, ușor îngălbenite de o istorie ce nu ar fi avut cum să o afle vreodată, cu lama lucind printre zgârieturile fine ce o brăzdau de-a lungul tăișului. Își dorise de mult un astfel de cuțit și atunci când cel din spatele tarabei i-a spus prețul a simțit că, indiferent ce, va trebui să îl cumpere. Și după aproape un sfert de ceas de negocieri dure (atât de tare vorbeau încât unii oameni se opreau crezând că cei doi se ceartă), pleca ținând strâns în mana lui bucata de corn rece care își accepta indiferentă noul stăpân.

Astăzi intrase în forfota străzii înguste pe podul vechi care îi amintea de mizeria mahalalelor din vremuri ce nu le trăise, dar care îi erau întotdeauna dragi de evocat. Sub pod, firul de apă tulbure își făcea datoria și ducea cu el sclipirea colorată a cine știe ce combustibili sau ulei de mașină.

"Hai, boierule...", "Apropie-te, boss, dau ieftin" erau ca întotdeauna salutul de bun-venit al târgului cu care se obișnuia repede și pe care, după o vreme nu îl mai băga în seamă. Rări pasul uitându-se cu blândețe la cușca în care dormeau patru pui de cățel. Probabil vreo corcitură de pitbull, își zise. "Am carnet, am tot ce trebuie!" îl salută și vânzătorul lor care îi prinse privirea curioasă. Merse cu greu printre oamenii care, ca și el, probabil își hrăneau curiozitatea de sâmbătă dimineață. Nu ar fi știut să spună ce îi plăcea mai mult: forfota sau mulțimea destinelor de care se ciocnea. Uite, de exemplu, femeia asta bondoacă ce nici măcar nu își privește soțul când, deja cu un pas înaintea lui, se așază în fața unei tarabe cu borcane și începe să întrebe prețuri, rețete și, într-un final, pleacă bombănind urmată îndeaproape, la un pas în spate, de cel care, cu o figură ștearsă, nu poate nici măcar să încuviințeze. Îi este o umbră tăcută ce contrastează cu vivacitatea femeii. Oare or avea copii? Nepoți? Bărbatul știe să zâmbească? Mai poate?

"Faceți loc! Faceți loc!" Se feri la timp din calea căruțului cu sacii albi cu grâu. Aștepta cu nerăbdare să scape de strada plină de oameni și mașini ca să ajungă acolo, în spațiul vânzătorilor de vechituri. Acolo, forfota străzii dispărea și începea un alt fel de mișcare, mai lentă, mai sinuoasă, ca într-un dans cunoscut de toți cei care intrau pe portița mică de fier vopsită de prea multe ori și cu prea multe culori. În sfârșit, ca într-o inițiere necesară, lovindu-se ușor și împingându-și umărul în oamenii care priveau primele tarabe de dincolo de portiță, păși peste bordura veche ca peste un hotar magic ce îi deschidea de fiecare dată lumea lui. O lume veche încremenită în praful sau rugina unor obiecte uitate prin poduri, prin subsoluri și pe care colecționari de ocazie le aruncă săptămânal de-a valma pe niște mese improvizate.

Ace de cravată, lămpi cu gaz, tablouri, soldăței de plumb, monede, piese auto, clasoare cu timbre, fotografii, ceasuri... ar fi putut sta să le privească cu orele. Însă plutirea ușoară a celor din jur îl purta încet, de la o tarabă la alta, fără să își dea seama și fără a avea posibilitatea de a se opune. Știa bine cum să își ferească portofelul și telefonul de mâinile rapide ale celor câțiva indivizi ce își găsiseră în diminețile de târg o sursă neimpozabilă de profit. Învățase lecția asta de mic: de când a simțit pentru prima data ura și neputința în fața furtului. Și strigătul acela mut de furie oarbă ce îi năpădise ființa. Era în București, undeva în ultimii ani de comunism. Părinții îl luaseră cu ei la capitală să cumpere niște haine mai bune sau ceva de încălțat. Se apropia toamna și, ca întotdeauna, septembrie însemna un nou început în universul lor vestimentar. Cel puțin al copiilor. Ține mine și acum când, la Universitate, au coborât cu greu din autobuzul grozav de aglomerat, iar figura tatălui pipăindu-și buzunarele pantalonului nu anunța nimic bun. "Mi-au furat portofelul!" "Unde îl aveai?" Îl interogase cu un ușor reproș mama. "La spate... răspunse bărbatul acela puternic și hotărât care, în acea clipă nu mai părea așa puternic și nici așa hotărât. Își aduce aminte clar senzația de ciudă și încordare nervoasă ce îl făcuse atunci să izbucnească în plâns. "Nu plânge, mamă, bine că noi suntem sănătoși!" au încercat amândoi părinții să îl liniștească. Dar niciunul nu înțelegea că nu plângea doar din cauza unui portofel furat: nu era drept ca bărbatul acela uneori încruntat și rareori vesel, bărbatul acela de care îi era frică și căruia rareori a îndrăznit să îi zică "nu", bărbatul acela, tatăl lui, era la fel de vulnerabil ca toți ceilalți. Ține minte și acum.

Se lăsa purtat de masa de oameni curioși construindu-și în minte mici istorii personale cu fiecare obiect ce îi atrăgea atenția mai mult de câteva secunde. Bastonul acela din lemn de corn (sau alun?) cu capul frumos prins într-un manșon metalic gravat, se vedea după zgârieturile adânci că fusese folosit mulți ani. Probabil de un bătrân. Care îl primise de la unchiul său. Cel care avusese două case mari pe Romană până să vină comuniștii și să le naționalizeze. Sigur bătrânul murise înconjurat de rude nerăbdătoare, ca un personaj de roman. Mângâie cu privirea gravura încă frumoasă a bastonului și își continuă legănatul moale printre micile istorii și destine expuse indecent pe bucăți de mușama decolorată de soare. Schiuri, ochelari, chiar și ghivece, brelocuri, casete (oare mai sunt folosite de cineva?), cârlige de pescuit, flori de plastic, păpuși (unele fără o mână sau fără un ochi), pantofi scâlciați, cărți și fumul gros de mici proaspeți pe grătarul încins.

Ahh! Fumul gros de grătar și mirosul de bere ieftină! Les futilités nécessaires – cum citise de curând într-o carte. Nu ar fi mâncat în viața lui acolo, dar mirosul acela se impregnase adânc în creierul său avid de experiențe. Și tocmai când încerca să meargă mai departe, pășind peste căruțul unui pensionar ce se oprise fix în mijlocul spațiului acela strâmt dintre tarabe, zări o masă cu cărți vechi, undeva într-un colț. În alte zile ar fi mers mai departe, dar acum, poate din cauza soarelui leneș de final de octombrie, sau poate a forfotei ce își amesteca silabele cu sfârâitul micilor pe grătar, decise să vadă ce cărți poate scoate la suprafață din teancurile instabil așezate. Erau prăfuite și aveau coperte îngălbenite de ignoranța timpului. Autori care nu îi spuneau nimic și nici titlurile scrise cu un tuș ce își păstra cu greutate nuanțele de negru. Printre ele erau și unele cu cotorul legat în piele. Piele maronie, cu scris auriu, mai mic sau mai mare. Byron, ediție bilingvă, cu ilustrații. Și-ar fi dorit-o, însă îi era frică de prețul pe care l-ar fi cerut bătrâna ce îl urmărea cu ochii mici după niște ochelari mari cu rama neagră bandajată cu ceva tifon, ca invalizii de război. Așa i s-au părut mereu acei ochelari cărora bătrânii din copilăria sa, chiar și bunicii lui, le prelungeau existența prin câteva rotocoale de leucoplast medicinal: ca niște invalizi ieșiți de la secțiile de ortopedie, despovărați de demnitate, purtându-și suferința în văzul tuturor.

"50, maică. E carte veche!" "Mda... Mă uit... deocamdată.!" Nu ar fi dat banii ăștia, cu atât mai mult cu cât simțea că poate să obțină un preț mai bun dacă ar mai găsi ceva de cumpărat printre eșarfele ce împrejmuiau teancurile de cărți ca și cum le-ar fi ținut de cald în dimineața aceea de toamnă. Și atunci o văzu: un format ciudat, ieșea pe jumătate din teancul în care părea să fi fost turtită. O scoase, trecu cu dosul palmei peste coperta plină de praf ca atunci când dorea să facă printscreen la telefon (chiar zâmbi asociind gestul) și o deschise. Pentru un moment, pentru un foarte scurt moment simți zumzetul oborului dispărând și cum o briză de aer cald risipește fumul micilor mult prea prăjiți pe grătarul încărcat de grăsime. Ca de obicei, încercă să ghicească din cuprins dacă i-ar plăcea sau nu cartea, dar acesta nu era nicăieri. Cartea nu avea cuprins. L-o fi rupt cineva? Nici pagina de gardă nu găsea și, ceea ce îl enerva și mai rău, nici pagina de titlu. Cu siguranță cineva a rupt-o! Dar nu se vedea niciun colțișor de foaie care să reclame un astfel de gest și nici cotorul nu părea să fi fost desfăcut. Ciudat! își zise și se uită întrebător în ochii mici ai vânzătoarei. "Hai, dă-mi 50 pe amândouă și să fii sănătos!" Asta aștepta! Scoase bancnota bine împăturită din buzunarul cu fermoar al hanoracului și i-o întinse. Luă cele două cărți și încercă să plece: zgomotul oamenilor deveni dintr-odată asurzitor și agasant, strigătele vânzătorilor păreau mai puternice, iar fumul de mici îi îneca respirația. Încercă să își facă loc printre culorile pământii ale hainelor care se tot frecau de el, purtate de oameni nerăbdători și îngrijorați. Mișcarea devenise haotică, ritmul suav al legănării mulțimii se transformă într-un iureș neliniștitor, iar el încerca să înțeleagă încotro era ieșirea. Sau intrarea. Oricum ar fi fost, trebuia să se depărteze cât mai repede de nebunia care devenise acum amenințătoare.

Reuși cu greu să iasă din apăsarea coatelor și ajunse în partea cealaltă a oborului, unde, pe câteva tarabe umbrite de zidul cel mare al fabricii, curgeau precum ceasul lui Dali o mulțime de pantaloni bărbătești. Încercă să își tragă sufletul, dar privirile vânzătorilor de haine îl urmăreau parcă judecându-l. Grăbi pasul. "Haide, șefule, să te îmbrac! Ieftin!" își luau parcă rămas bun ultimii comercianți ambulanți.

O luă la fugă pe cheiul apei mizere care își sclipea în continuare uleiurile ce se prelingeau monoton, semn că undeva, mai sus, poate vreun mecanic harnic făcea un ciubuc în acea dimineață de sâmbătă. Traversă podul de piatră și ajunse în stația de autobuz. Nu avea răbdare să aștepte. Simțea că oamenii îl privesc așteptând explicații. De ce aleargă? De ce aleargă venind dinspre obor? De ce aleargă venind dinspre obor cu două cărți în mână? Porni spre centrul orașului lăsând aglomerația oborului în spatele lui ca pe o amintirea rea.

Ajunse acasă și puse cărțile pe raftul pe care de obicei își punea "noutățile". Știa că nu le va citi acum. Își crease un fel de tabiet: lăsa cărțile o vreme pe raft, în așteptare, de parcă astfel bucuria ar fi fost mult mai mare când le deschidea, le semna și citea primele rânduri. La fel procedă și acum. Nu mai conta că pe același raft mai stăteau și alte volume pe care le comandase prin poștă cu săptămâni înainte. Nu își punea întrebarea dacă le va citi vreodată. Îi era de ajuns că le avea. Le iubea.

Trecuseră multe zile până în dimineața când, în timp ce încerca să redea netezimea feței cu aparatul Gillette de unică folosință, auzi o bufnitură din cameră. Ieși din baie uitând-se mirat și ascultând. Nimic. Făcu încet câțiva pași, intră în birou și... Nimic. Doar o carte pe jos. O luă și în momentul acela, cu un vuiet înfundat, imaginile oborului, ale bătrânei, mirosul de mici, toate îl năpădiră cu o asemenea putere încât scăpă cartea din mână. O ridică din nou și auzi vocea bătrânei: "E carte veche!" "Ar trebui să fiu mai atent cu ea", își zise și, pentru că avea timp, se așeză pe scaunul de lângă birou și se pregăti pentru micul său ritual livresc. Aprinse veioza (îi plăcea mult să fie înconjurat de lumină) și trase cartea spre el. O analiză cu atenție. Nu avea miros. S-ar fi așteptat la o carte veche să poarte cu ea mirosul greu de praf și izul de mucegai, dar nu. Și nici alt miros de tipar sau hârtie nu ajungea la el. Copertele erau, ce-i drept, destul de îngrijite, dar totuși... O întoarse și privi frumoasa lucrătură de legătorie. "A meritat banii", gândi și își pregăti pixul pentru a-și scrie într-un gest egolatru numele pe prima foaie. Sau, poate ar fi mai bine să nu scrie? E totuși carte veche. Mai bine nu. Și o deschise.

Aerul cald îl izbi în față și îl făcu să închidă ochii pentru o secundă. Când îi deschise din nou, simți o lumină puternică și câțiva stropi de apă i se prelinseră pe mâna stângă. "Oi mai fi ud de la bărbierit", încercă el să ofere o explicație. Clipind des, se obișnui repede cu lumina puternică a soarelui ce își trimitea săgeți sclipitoare din valurile mării. Piatra pe care stătea era uscată, însă picioarele îi atârnau intrând în apa limpede de la mal. Mirosul acvatic îl împresură și îl făcu să tremure câteva clipe: se afla la malul mării, pe o plajă pustie pe care câțiva pescăruși se alergau haotic.

Privea uimit în jur și nu înțelegea. În mână ținea o carte deschisa la prima pagină. Privi cu uimire cuvântul scris cu litere îngroșate, apoi, privi în jur și din nou cuvântul care parcă îi strălucea sub sclipirile valurilor: Thalassa. Nu pricepea nimic din ce i se întâmpla: cum de se află acolo, ce legături ciudate poartă cartea între copertele ei și, mai ales, cum ar putea vreodată să revină la apartamentul său în care, orice i s-ar fi întâmplat, se simțea în siguranță. Apartamentul pe care încă nu apucase să îl achite integral și pe care totuși îl numea "proprietate". Dar el? Al cui era în acest moment? Cine îl deținea? Privi din nou cu uimire cartea în timp ce valurile i se spărgeau la picioare. Parcă mai auzise undeva, cândva numele Thalassa, dar nu ar fi putut spune unde sau când. Dădu prima pagină și citi, îngânând fiecare cuvânt rar, cu o voce gâtuită de frică și neliniște: Sihăstria insulei, stăpânitoare de la plecarea bătrânului, monotoniza orele. De cum însera, farul își deschidea punctual ochiul peste mare. Dar zorile scurtau noaptea. La trei era aproape ziuă.

La trei era aproape ziuă... Privi în jur: era miezul zilei și soarele își împrăștia mitralia peste stâncă. Nicăieri nu se zărea nici urmă de om. Doar în depărtare un far parcă înțepa albastrul clar al cerului, oglindindu-se în fragmente pe care valurile le rostogoleau spre țărm. Îi plăcea marea, însă nu așa – cum de a ajuns aici? Și, de fapt, unde este? Ținea cartea strâns în mâini și citi în continuare: Văzută de pe nave, ea părea un stei de topaz încoronat cu o orbitoare grămădire de castel prismatic, pe care râurau lumini și colori. Scăldat de ele, feldspatul descojit pâlpâia ca diamantul. Ici-colo fluturau scânteieri de chrisocal. Abia jos de tot, alcătuirea geologică a stâncii lărgea peste un petec de mare o ușoară penumbră blondă.

Textul îi era cunoscut. Parcă îl citise cândva, sau poate doar i se părea. Un lucru era clar: în jur feldspatul descojit pâlpâia ca diamantul. Și ici-colo fluturau scânteieri ca de de chrisocal. Nu știa ce este acela chrisocal, dar simțea că așa trebuie să fie numită piatra aia ce se întindea în jos, sărutând marea. Ce ar fi putut face? Ce ar fi trebuit să facă? Speriat, închise cartea pentru a-și face avânt spre nisipul auriu pe care câțiva pescăruși alergau în salturi repezi.

O închise și tumultul valurilor dispăru, iar mirosul de alge putrezite fu înlocuit de cel al cafelei proaspăt fierte. Un țiuit scurt îl anunță că espresorul își îndeplinise corvoada matinală și acum îl aștepta să îi bucure gustul cu aroma ușor înțepătoare a probabil celei mai bune cafele din bloc. Sentimentul de liniște se instală greu și fu dublat de o tristețe a omului căruia i se răpise poate șansa de a afla lucruri mari. Unde era, știa. De ce era acum acolo, asta nu înțelegea prea bine. Unde fusese? Ce se întâmplase cu el? Corpul i se scutură involuntar ca o amenințare. "A trecut moartea pe lână tine", îi spunea mereu mama când îi observa gestul acesta pe care, iată, îl poartă cu el din copilărie. Mare și toate miresmele ei încă îi gâdilau simțurile. Nu! Nu fusese un vis! Iată un fir de nisip pe talpa piciorului!

Privi din nou cartea pe care acum o strângea în mâini cu o teribilă nesiguranță. O așeză ușor pe colțul mesei și o privi îndelung. Nimic neobișnuit: aceleași coperte cu anii pierduți în nuanțele estompate ce o împresurau. Ridică privirea și își măsură apartamentul: totul era la locul lui. De afară ajungeau până la el zgomotele binecunoscute ale orașului: tramvaiul care oprea în stație, claxonul nervos al vreunui taximetrist grăbit și glasul florăresei din colț ce anunța încă o zi de muncă pe caldarâmul primăriei. Ar fi deschis din nou carte, însă ceva îi spunea să nu o facă. Simțea că dincolo de copertele vechi legate în piele se află o altă lume – o lume în care el nu poate deține controlul. Și totuși, neliniștea curiozității îl făcu să mângâie cu buricele degetelor muchiile tocite ale primelor pagini. Petrecu așa minute bune, ascultând vibrația dimineții și gândind dacă ar trebui să deschidă cartea încă o dată sau, mai bine, să sune la vreun prieten sau chiar la doctorul său.

Privi în jur: chipul său proaspăt bărbierit, deși nu în întregime, se oglindea în ecranul televizorului smart, iar de pe celălalt perete îl linișteau cotoarele atâtor cărți pe care le citise în anii din urmă. Era acasă. Era în siguranță. Închise ochii și... deschise cartea. Țipătul pescărușilor îl făcu să strângă și mai tare din pleoape. O secundă doar. Apoi, încet, îi deschise obișnuindu-i cu lumina puternică. Nu privi în jur. Se uita fix în paginile cărții, simțind totuși sclipirile valurilor pe mâna sa dreaptă. Citi cu neliniște și speranță rândurile care îi păreau din ce în ce mai familiare:

În acel loc, azurul apei era împestrițat de fundul de nisip roșcat și auriu din care scăpărau licăriri ca ale aventurinei. Suprafața ei, adesea mișcătoare – cristal în care s-ar fi turnat bronz topit – înfățișa, în acele momente ale anotimpului, luciul neted al oglindei. La adăpostul unui semicerc granitic, vântul n-o bătea în adevăr decât în anumite epoci...