Numai cu șlagărul lui Pepe pot să descriu ce înseamnă pentru mine iubirea. Motorul vieții, factorul pentru care ne bucurăm și suferim, dar care poate ne face fericit.

Omul, așa cum îl văd eu, este un atom sau o insuliță care rătăcește prin lume. Singuratic cum e și plin de dorințe, abia așteaptă să-și găsească perechea. Din nerăbdarea asta izvorăsc apoi cele mai mari greșeli, dar și cele mai mari fericiri. "Că m-aș duce și m-aș duce / dor să nu mă mai apuce" - zice Eminescu atât de frumos și de clarvăzător. Într-adevăr, câteodată ne blestemăm dorurile, alteori, suntem fericiți că le avem. Ce om ar mai fi acela care nu mai are doruri?

Fără perechea noastră nici nu mai știm cine suntem, pornim din nou în căutarea perechii noastre adevărate. Și uite-așa trece viața noastră, de la o insulă la alta, de la o speranță la alta.

Iubirea aceasta, sufletească și trupească, spirituală și carnală, iubirea aceasta ne îndeamnă să trăim - câteodată, nici măcar asta. Merită toate sacrificiile și toate amărăciunile, deși câteodată credem că am băut destule cafele amare.