O invitație la o discuție pe tema întrepătrunderii dintre literatură și AI pe care, din fericire, am pututară s-o onorez got me to thinking. Unu’ dintre leit-motivele pe care le tot aud în acest context este că AIu’ nu va putea scrie niciodată cu suflet, rezon pen’care, cel puțin în acest domeniu, omu’ își va păstra preeminența asupra inteligenței artificiale. Găsesc afirmația (aproape) eronată pe multiple paliere.

În al primulea rând, nici noi nu scriem cu suflet, stricto sensu. Dimpotrivă, scriem așa cum am făcut-o încă de la momentu’ când am inventat scrierea, anume cu ajutorul intelectului, al gândirii, al rațiunii. Așadar, cel puțin din acest punct de vedere o afirmație precum cea de mai sus pare forțată.

În al doilea, se susține că, în esență, inteligența artificială nu crează, ci mai degrabă copiază. O dată în plus, wrong. Într-adevăr, pentru a putea ajunge în punctu’ în care se găsește acum, inteligenței artificiale i-au fost vârâte pe gât cu forța cantități imense de date, printre acestea găsindu-se, evident, și opere literare. Însă - și ăsta este un însă mare cât roata carului - la momentul la care i se cere să conceapă un text pe o tema dată, inteligența artificială gets creative. La urma urmei, asta facem noi, ne raportăm la cumulul de informații și date pe care îl avem sau, la rigoare, care suntem (de la Bergson cetire) și le punem pe foaie, încercând să le dăm un nou twist, o notă personală, ceva care să distingă povestea noastră de toate celelalte. (Între noi fie vorba, bre boieri dvs., nu toți reușim.) Fix, da’ fix același lucru îl face și inteligența artificială. Cu alte cuvinte, chiar dacă se folosește de cunoștințele înmagazinate, inteligența artificială crează. Evident, se poate susține că IA crează în parametrii trasați de către om. Fair enough, da’ și omu’ procedează la fel atunci când scrie pe o temă dată, își stabilește proprii parametri și purcede la drum.

În al treilea rând - și, poate, cel mai interesant - ce mi se pare fascinant în discuția asta este că omu’ a renunțat aproape instinctiv la atributu’ care l-a făcut să fie, cel puțin până în acest moment, vârfu’ lanțului trofic, the apex predator al lumii sale. Intelectu’. Dominația omului asupra mediului înconjurător a fost asigurată exclusiv ca urmare a folosirii acestui instrument, al inteligenței/gândirii/rațiunii, nu ca urmare a folosirii sufletului. Este, de altfel, rezonu’ pen’care noi ne spunem Homo Sapiens. Well… acum o nouă specie își face apariția la orizont, anume Homo Roboticus. În competiția (pe care unii o găsesc naturală, alții nu, da’ e beside the point) dintre cele două specii, inteligența artificială bate omu’ by far la tot ce înseamnă memorare, capacitate instantanee de calcul, adaptabilitate și posibilitate de învățare etc etc. etc. Și-atunci, ce-și spune Sapiens? Nu, frățică, m-o bate pe mine inteligența artificială la calcul, la matematică, la șah, la go, la multe altele, chiar la concursuri literare (cazul concursului din Japonia unde IA a câștigat la pas, da’ i-a fost retras premiu’ după ce s-a aflat că textul câștigător fusese creat de o inteligență artificială), însă la capitolu’ scris cu suflet nu o va face niciodată. Pen'ca nu-l are.

Well… la noi cam pe unde e sufletu’ asta, bre? Mi-l poate arata și mie cineva? Poa’ să puna degetu’ pe o anumită zonă a corpului uman și să afirme, la modu’ irefutabil, că aici se găsește sufletu’ și nicăieri altundeva? Las la o parte chestii sforăitoare, precum filozofia minții & the likes (am mai scris despre ele și nu mai deschid încă o dată acel front de discuție) și mă limitez la a afirma că atâta vreme cât noi, Sapiens, nu am reușit să identificăm, să cartografiem și să delimităm chestia numită suflet, atunci nu putem cere inteligenței artificiale să o facă. Și nici nu putem susține că o are/că nu o are. Bcoz, again (cel puțin în opinia lu’ yours truly), it all boils down to intellect.

Or, la capitolu’ intelect, inteligența artificială stă bine. Mai mult decât atât, la scara evoluției, IA-ul este încă un bebeluș, în timp ce Sapiens este de-a dreptu’ matusalemic. Partea absolut scarry este că, într-o bătaie de pleoape, inteligența artificială a ajuns omul și l-a depășit într-o manieră atât de categorică în anumite domenii încât nici măcar nu mai are noimă să vorbim despre asta.

Prin urmare, I’d be a bit more careful cu afirmațiile astea. “Profetul" Kurzweil spunea, în The age of spiritual machines (Biblia domeniului AI) că inteligența artificială va face saltu’ către conștiința de sine către finele deceniului IV al secolului XXI. Unii își pun întrebarea dacă saltu’ respectiv nu a fost făcut deja (cazu’ Lemoine/Lambda), din moment ce Legea lui Moore a fost depășită de mult timp. Indiferent despre care dintre situații vorbim, opinia mea este că, la momentu’ respectiv, cetitoru’ va putea face distincția între o operă scrisă de o inteligență artificială și alta scrisă de om doar dacă i se va spune care este a cui.

Într-un ultim rând, chiar are vreo relevanță dacă opera X a autorului Y este scrisă de inteligența artificială sau de om? Altfel formulat, chiar este important dacă autoru’ Y este om sau inteligență artificială? Atâta vreme cât opera este bună, atâta vreme cât condeiu’ este măiastru, câtă vreme povestea mă poartă dincolo de realitate, pe tărâmu’ ficțiunii literare… I couldn’t give a rat’s ass cu privire la numele ce apare pe copertă. Dacă este al unui om sau pseudonimu’ literar al unei inteligențe artificiale, that is.