Dumnezeu Cel Vechi de Zile, Dumnezeul Testamentului Dintâi este Vocea. Șoptește, adie, curge izvor-șuvoi-pârău în urechile profeților. Întemeiază, pune în mișcare, răscolește lăuntrul, scoate din pământurile nașterii sau din cele ale robiei, îndrumă, poruncește, cere. Adâncește atenția auditivă și stabilește astfel ritmul, cadența relației. Dumnezeu e muzica sferelor, ne învață să-L ascultăm, să nu aplaudăm între părțile concertului, atunci când nu e cazul.

Într-un eseu dedicat antropologiei vocilor, Éclats de voix (Paris, Métailié, 2011), sociologul francez David Le Breton consacră un capitol consistent sonorității rostirii – în calitatea ei de forță creatoare a lumii, în diverse culturi și religii. Facerea universului și a omului, în siajul Genezei veterotestamentare, este o succesiune de zidiri prin cuvânt. E de observat alternanța dintre a rosti și a vedea, textul biblic surprinde acest raport prezent între înfăptuire și constatare ("Și a zis Dumnezeu… / Și a văzut Dumnezeu"), ca și cum rostirea premerge întruchiparea, cuvântul prinde contur, devine imagine.

Hristos-Cuvântul Se rostește, arătându-ni-Se. Se lasă văzut, deși ne avertizează că mai fericiți vor fi cei care vor crede fără să vadă. Se coboară smerindu-se până la a împrumuta chipul omului de lângă noi ("Adevărat vă spun, întrucât ați făcut unuia dintr-acești foarte mici frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut.", Matei, 25:40). Chip de rob luând, ca să ne dezrobească. Ne învață pe noi, cârtițe oarbe, zăvorâte-n propriile neguri, cum să-L privim, cum să înălțăm ochii noștri la munți, de unde ne va veni ajutorul. Ne redă vederea venind la noi, sălășluindu-Se printre noi.

Duhul Sfânt este Mângâietorul. Vocea și Chipul se topesc în mângâiere. Sfânta Treime ne îmbrățișează, până la sfârșitul timpului, prin atingerea Duhului. La botez, la nuntă sau la hirotonie, Duhul e Cel Care își pune degetul de foc pe frunțile noastre și ne rescrie din temelii. Metamorfozează păgânul în creștin, doi oameni singuri într-unul, mireanul în mâna sfințitoare a lui Hristos pe pământ.

De când a fost adus la Viață, Adam (și-n el, noi toți) a primit simultan darurile Vocii, ale Chipului și ale Mângâierii. A fost creat prin rostire, după Chipul Lui, și prin suflare de viață –  subtilă atingere – alături de cea a modelării propriu-zise din lut. Dumnezeu ne-a dăruit simțurile ca să-L recunoaștem în vântul subțire ce ne învăluie, în chipul omului de lângă noi (a cărui importanță e mărturisită de filosofia lui Emmanuel Lévinas, de pildă), în fiecare îmbrățișare primită și dăruită. 

Dialogul simțurilor – auditiv, vizual și tactil – construit și receptat mereu sinestezic, amintește subtil de Cel Ce Este și nu poate fi cuprins de înțelegerea noastră limitată. Dar poate fi sărbătorit, în chip treimic, în lunea de după Rusalii.