Noul meu nume este Maria. Este un nume pe cât de religios, pe atât de universal. Nu cred că există vreo țară în care să nu existe numele ăsta. Cel puțin, o țară în care să vreau să ajung. Asta în cazul în care m-aș hotărî să plec din Peru. Încă mă simt în vacanță aici: nu a trecut suficient timp încât să consider Aguas Calientes “acasă" și să-mi doresc să plec în vacanță altundeva.

Am găsit o casă pe care am cumpărat-o: nu are rost să stau la hotel, sunt localnică de acum. Are nouă camere, seif și am angajat serviciu de pază. Aș fi putut să iau ceva mai mic, dar am vrut mult spațiu, curte interioară, grădini în jur și un loc greu de accesat pentru eventualii infractori: sunt totuși o femeie singură într-o țară străină. Nu știu cât o să pot să stau fără să lucrez. Poate sună ciudat pentru cineva care are din ce să trăiască pentru încă trei vieți de acum încolo. O să mă concentrez să scriu romanul. Scriu la el în paralel cu jurnalul ăsta și uneori mă gândesc că lucrurile se suprapun și nu mai știu care e ficțiunea și care e realitatea în ceea ce scriu. Am lăsat în urmă o țară pe care o iubesc și căreia deja îi simt lipsa. Dar trebuie să stau departe. Țara mea e o ființă care suferă de o boală gravă, autoimună, o boală care-i face corpul să perceapă celulele proprii ca fiind periculoase și să încerce să le distrugă. Eu sunt una dintre aceste celule, una cu un puternic instinct de autoconservare. Sper ca boala să se vindece și să pot să mă-ntorc vreodată.

*

Au trecut aproape 6 luni de când sunt aici. Femeia asasinată, care acum se presupune că sunt eu, mă obsedează. Vreau să știu cine e de fapt. Acțiunea romanului la care scriu se bazează pe asta. Mi-o închipui moartă, dar vie ca spirit - și am început să scriu povestea ei, viața ei într-un București pe care îl simt aici, cu mine, un oraș al cărui aer îl respir chiar și în Aguas Calientes: mirosul poluării de acasă nu este acoperit nici de puternicul miros de eucalipt. Sunt aici și nu sunt, iar în perioadele în care scriu la roman mă aflu, categoric, în România. Prin cartea asta încerc să-mi dau răspunsul cu privire la tot ce s-a întâmplat cu acea femeie: un spirit neliniștit care-și caută identitatea. Și nu știu dacă nu cumva, măcar în parte, îi împărtășesc preocuparea - cu privire la propria identitate. Trăiesc singură, niciodată nu am fost așa de singură, de pierdută în pustietatea casei pe care am învățat s-o tratez ca pe un tovarăș, singurul care-mi însoțește scrisul și reveriile. Am plecat de două ori, cam două săptămâni cu totul, o dată în Fortaleza și o dată în Nevada. Experiențele nu s-au sedimentat suficient ca să pot să vorbesc despre ele, dar o s-o fac cât de curând, pentru că timpul trece și, odată cu sedimentarea, intervine uitarea - și o anume tocire a amintirii senzațiilor trăite, la care nu vreau să ajung.

Din țară am ceva vești, se pregătesc alegerile și nici nu vreau să știu mai mult. Am plecat tocmai ca să nu mai fiu implicată, să nu fiu asasinată. Tot ce pot să fac e să sper că informațiile de pe stick au ajuns unde trebuie. Am început să-mi pun întrebări cu privire la atitudinea mea față de vot. În ’89 am vrut să ies și eu în stradă, aveam doar treișpe ani și îl uram pe Ceaușescu. Nu m-au lăsat ai mei să ies, iar retroactiv am considerat că bine au făcut. La treișpe ani am trăit cu iluzia, ca și mulți alții, de douăzeci, patruzeci, cincizeci de ani (pentru că a fi idealist e o boală fără limită de vârstă), că depinde de noi să schimbăm ceva. Apoi am realizat că toată istoria ne trimite mesaje din trecut: “Sunteți geografic între Est și Vest, nu aveți cum să hotărâți voi. Nici măcar nu puteți să alegeți dacă vreți să fiți supuși Estului sau Vestului. Lucrurile astea se hotărăsc deasupra voastră, de către Est și Vest - și periodic sferele de influență în România se schimbă; uneori asta ia numele de război, revoluție sau alegeri. Când ieșiți în stradă, lucrurile deja au fost hotărâte; și nu întâmplător situația vă îndeamnă ca exact în acel moment să ieșiți în stradă. Când mergeți la urnele de vot, la fel, lucrurile deja au fost hotărâte, cum au fost hotărâte să mergeți și la celelalte urne, în care sunteți cenușă și lucrurile au fost hotărâte de la nașterea voastră - și încă dinainte." Oamenii au o viață a lor, la fel țările, planetele, galaxiile și, la fiecare nivel, fiecare trăiește cu iluzia că poate să schimbe ceva. Sunt niște legi mai mari decât orice om, decât orice țară, planetă și galaxie, ele se aplică prin mecanisme care pun în mișcare vieți și morți, iar efectele evoluției se văd pe întinderi de timp mult prea lungi pentru a putea fi înregistrate vizibil într-o viață de furnică sau într-o viață de om - pentru că ambele, în ochii universului, sunt aproape la fel de scurte. Dar noi, la fel ca și furnicile, trebuie să cărăm fiecare bobul lui de povară și de hrană, pentru că suntem determinați să facem asta prin aceleași mecanisme universale. Libertatea? Liberul arbitru? Există, pentru că intră în cuprinsul acelorași legi. La fel ca și limitele libertății și ale liberului arbitru. Direcția în care merge universul e mereu evoluția; devierile de la traseu nu fac decât să încetinească, cu o fracțiune de secundă, ritmul ei.

Gândurile astea le-am avut ori de câte ori au fost alegeri în România și am ales să nu votez. Aceleași gânduri le-am avut și când au fost alegeri și am ales să votez. Opțiunile din prezent sunt limitate la variante care nu-mi plac - și cred că nu plac aproape nimănui. Soluția este să votăm răul mai mic? Pentru România soluția a fost mereu să voteze răul mai mic - iar românii au considerat că acesta este Vestul. Suntem la marginea Vestului și suntem tratați de Vest ca atare, suntem la marginea Estului și suntem tratați de Est ca atare. Este un echilibru fin pe care nu prea am știut (și poate nici n-am avut cum) să-l ținem. Și nici clasa politică nu a ajutat. Se spune că popoarele au clasa politică pe care o merită, că aceasta este oglinda națiunii. Până nu devenim noi alții, până nu suntem noi altfel, lucrurile se vor repeta. Cum ar fi dacă, între două rele, nu am alege niciunul? Dacă nu ne-am duce la vot, dacă am sabota tot? M-am gândit și la varianta asta. Probabil s-ar crea un vid de putere pe fondul căreia ar veni o dictatură. Este dictatura singura modalitate prin care poporul român poate să evolueze? O dictatură luminată? Nu cred că ăsta e răspunsul. Nu știu care este. Am lăsat în urmă o țară care voia să mă ucidă pentru că voiam să spun adevărul. Dar lucrul ăsta nu se întâmplă doar în țara mea. Lucrurile sunt dincolo de țări, sunt la nivelul acelor legi imuabile pe care, fiecare, la nivel personal, ne încăpățânăm să nu le ascultăm - și așa ajungem să ne lovim de marginile ascuțite ale drumurilor deja trasate, încercând fără să ne dăm seama să ieșim din armonia lucrurilor și ne lovim de margini, înaintăm în suferință pe liniile deja trasate, lăsând în urmă dâre de sânge care sunt consemnate în biblioteci ca revolte, răscoale, războaie, genocid. Ar fi mai simplu să gândesc doar la nivel de partide sau de candidați, dar nu am cum. Am trecut prin dezamăgirea momentului ’89, am văzut ce a urmat și, cu toate astea, mă împotrivesc să las lucrurile să meargă fără să mă implic. Poate că dacă toți am lua adevărul de mână și nu l-am mai ascunde, nu l-am mai ignora, nu l-am da la spate pentru a ne satisface interesele personale - iar asta indiferent din ce popor și țară facem parte, liniile astea prestabilite, liniile de evoluție, nu ne-ar mai cauza atâta suferință. Poate totul ar merge ca uns în mecanismul interuman, statal, interstatal, planetar. Cum ar fi ca planetele să se împotrivească legilor după care funcționează sistemul solar? Nu știu și uneori nici nu vreau să mai gândesc. Pentru mine, lucrurile sunt simple: nu există mai multe adevăruri, există unul singur. Și, cu cât o să fim mai aproape de el și o să-l aducem la lumină, cu atât o să ne fie mai ușor - oricât de greu ne-ar fi.

Am scris destul. Aștept alegerile din România cu liniștea cu care văd de pe terasa casei mele din Aguas Calientes soarele. Răsărit și apus. Și, indiferent de rezultatele viitoarelor alegeri, știu că a doua zi voi vedea soarele cum răsare și cum apune pe aceleași direcții, după aceleași legi. Iar gândul ăsta, înainte de culcare, îmi dă ceva din liniștea unui cosmonaut care privește Pământul din spațiu.

(fragment dintr-un roman în lucru)