E o noapte fără sforăit. Totuși, m-am trezit pentru că o rază a lunii mi-a căzut pe pleoape. De fapt, cred că a fost doar un semnal, pentru că acum luna a dispărut. Știu că-i acolo, în spatele norilor, iar asta mă liniștește, căci e singurul lucru de aici care nu dispare în timpul nopții.

În fine, ziceam că raza aia albă a fost un semnal pentru că mi-a venit o idee. Sunt puțin speriat. Nu de idee în sine, ci de sosirea ei. Nu mi s-a mai întâmplat de mult.

Mai stau încă cinci minute ascuns sub pătură. Mă mănâncă pulpa dreaptă din cauza ei. O face chiar prin pantalonii de pijama și mă concentrez la mâncărime doar-doar s-o duce ideea.

Încă nu-mi dau seama dacă ideea care mi-a venit e rezultatul unui vis. Încerc să-mi amintesc ce am visat și, desigur, mecanismul pe care l-am dezvoltat și perfecționat – mecanismul împotriva amintirii viselor, așa i-am spus, a funcționat din nou. Prin urmare, nu știu dacă și ce am visat, iar ideea care mi-a venit poate e doar un icnet al alter-ego-ului meu pe care l-am suprimat și care, fix în noaptea în care nu se aude sforăit, a găsit frecvența prin care să mă trezească. Bineînțeles, în înțelegere cu luna. M-a luminat, m-a trezit, iar acum m-a lăsat în beznă. Întunericul ăsta gros nu mai reprezintă un obstacol pentru mine. A fost o perioadă când, mișcându-mă prin cameră, aveam impresia că înot. Între timp, am dobândit ochii lui Edmond Dantès.

În pizda mă-sii! Ideea e tot acolo, iar eu tocmai mi-am reamintit că văd foarte bine în întuneric. Știu ce trebuie să fac: să mă gândesc la altceva. Ba nu, nu mai funcționează șmecheria asta. Am folosit-o de atâtea ori încât am diluat totul – chipuri, sentimente, amintiri, senzații, forme, până s-au transformat în pelicule transparente. Măcar de s-ar fi transformat în coli albe, așa aș fi putut desena pe ele altceva. Cred că niște monștri. Sau extratereștrii. În orice caz, nimic din lumea reală, pentru că nu-mi mai pot imagina nimic. Cum să nu-mi pot imagina nimic? Ce prostii vorbesc?! Tocmai mi-a venit o idee. Ce mă enervează e că aproape pot să văd ce se află în spatele ei. E ca o ușă de termopan cu geam semimat și, la ce minte am, contururile sunt suficiente. Dacă împing ușa, sunt două variante. Năvălesc peste mine sau mă absorb ca navele extraterestre.

La început, au fost discuții despre niște treburi. Instinctuale, îmi place mie să-mi amintesc despre ele. Oricum, atât de mult m-am gândit la ele încât și astea s-au lichefiat. Acum e-n ordine. Fără Tik-Tok, eu sunt cea mai interesantă aplicație, doar că trebuie să am grijă. Informațiile trebuie să fie niște exponate, nu instrumente de judecată. Ei urăsc judecătorii. Și eu la fel, acum.

Uite că luna a ieșit din spatele norilor și cade fix pe grinda în care mi-au scobit un sertar aproape invizibil. Nu-i adânc, e doar cât trebuie și nu pune în pericol structura de rezistență. Știu ce-i înăuntru. Mă enervează doar că luna asta m-a trezit, iar acum îmi pune în vedere și sertarul. Și pătura! Mă bazam pe ea să mă irite prin pijama într-atât de tare încât să mă facă să uit ideea.

A trecut prea mult timp deja. N-am de ales. Pipăi sertarul scobit și degetele îmi tremură, pentru că primul lucru pe care l-am dat uitării a fost forma pixului. Ăsta nu e un pix, e un creion. Are vârful suficient de ascuțit. Mi se pare că s-a scris cu el. Tentația instrumentului ăstuia e la fel de mare chiar și atunci când nu știi să scrii. Ca la copiii mici. Vrei să vezi ce știe să facă. Eu știu cel mai bine. De asta sunt aici.

Fac o linie arcuită și mă opresc. O linie nu poate fi considerată scris, deși din ea pot face orice literă, care să dea mai apoi naștere unui cuvânt, apoi unei fraze și tot așa.

Doamne-ajută! Pot să mă opresc fericit! Am găsit dezamăgirea pe care o căutam! Pun totul înapoi în sertarul din grindă.

Nu se mai reduce din pedeapsă dacă scrii cărți în închisoare.

Se aude un sforăit. M-au simțit. Mersi, guys!