drumul la mare trecea printre două

cartiere cu case mici, grădini cu mulți caiși.

Soarele ne încălzea umerii mici

mândre de maieurile și tenișii chinezești,

alergam cu buzunarele doldora de caise verzi

din care mușcam cu ochii strânși știind că ne vor strepezi dinții

pedeapsă pentru gardurile sărite și crengile rupe din curțile vecinilor dinspre mare.

Alergam de mână

bezmetice ne pierdeam în tufele de mierea ursului

șlapii tociți,

plaja liberă ne primea desculțe

ca pe fetele de apă din legende.

deveneam dintr-o dată

stăpânele mărilor,

inventatoarele unor strigăte prelungi ce stârneau valurile,

inventam bucuria.

scufundarea în valuri ne transforma ca într- o aplicație AI

în sirene cu păr despletit, ca toți puștii din cartier de pe urmele noastre

să rămână muți pe vecie, să se propage în tot cartierul Anadalchioi

povestea fetelor de apă,

primăvara să tresară o dată cu noi

să strige după vara arzătoare.

într-un aprilie de acum înșelător

ne-am preschimbat în zeițe urbane

când timpul s-a născut între lumi

caișii s-au uscat

drumul spre mare s-a încolăcit după blocuri

cântul e șoptit

marea e limpede- pânză sinilie pusă la uscat

lângă șezlongul pe care a ațipit tinerețea.

Doar zeii râd -

acum primăvara vine, ca toate minciunile din jur

cu o briză perfidă

ne amintește că îmbătrânim ca o repetiție,

nimic nu renaște, totul se repetă.